Publicitate

Ana, cea pururea pomenită care, mai toată viaţa ei nu a putut să nască copii, luând îndemn din sfintele cărţi la cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care şi ea nu putea naşte, maica proorocului Samuel, ruga împreună cu bărbatul ei, Ioachim, pe Stăpânul firii, să le dăruiască lor un prunc, făgăduind că, dacă le va împlini ce­rerea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu.

Şi aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamu­lui omenesc, pe Preasfânta şi de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria. Iar când ea a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au dus-o la Templul din Ierusalim şi au încredinţat-o preoţilor slujitori.

Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în locul cel mai sfânt al Templului, numit Sfân­ta Sfintelor, unde, odată pe an, intra numai singur arhiereul. Şi aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să se nască dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii, stricată prin păcat. În templu a rămas Fecioara timp de 12 ani vieţuind în ascultare, post  şi rugăciune.

Publicitate

Iar când s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei vestiri, ieşind din Templu, Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă înainte de a se fi născut, a fost făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales o viaţă de feciorie neîntreruptă. Drept aceea, la 15 ani, ea a fost lo­godită cu Dreptul Iosif, rudenia sa de 84 de ani, ca sub chipul căsătoriei, acesta să-i fie păzitor şi martor al fe­cioriei ei şi ca să slujească atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la în­toarcerea de acolo în pământul lui Israel.

 „ Iubiţi, aşadar, fraţilor, pe Maica Domnului, iubiţi-o cu inimă fierbinte şi plină de nădejde. Rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit de la Biserică, despre Maica Domnului. Cinstiţi pe Născătoarea de Dumnezeu. Respingeţi cu tărie minciunile rătăciţilor, care defăima pe Sfânta Fecioară. Să ştiţi că dia­volul strigă prin gura hulitorilor. Diavolul o urăşte pentru că ea a năs­cut pe Cel ce i-a surpat stăpânirea. Rămâneţi tari în tradiţiile sfinte ale Bisericii şi cinstiţi pe cea plină de dar şi mai ales slujiţi-o şi luaţi-o ca apărătoare şi sprijinitoare. Că mult poate rugăciunea Maicii, spre milos­tivirea Stăpânului şi nu este nimeni care să se încreadă în mila Preacu­ratei şi să nu fie ajutat şi mângâiat”, scrie ziarullumina.ro

Publicitate

Cândva considerată o perlă a economiei locale, industria textilelor din județul Botoșani a devenit o relicvă. Sute de oameni și-au pierdut locul de muncă pentru că politicile fiscale au falimentat fabricile cu tradiție. Șansa redresării este reducerea drastică a contribuțiilor de pe umerii firmelor și angajaților, o măsură majoră pe care doar Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) are voința și capacitatea să o implementeze.

Cătălin Silegeanu, prim-vicepreședintele AUR Botoșani, a ajuns miercuri în mijlocul lucrătorilor unei fabrici din Botoșani, cărora le-a prezentat planul de guvernare al liderului George Simion pentru reducerea taxelor pe muncă. Planul prevede diminuarea tuturor contribuțiilor, de la sistemul de pensii până la cel de asigurări sociale și de sănătate, astfel încât dările la stat să nu depășească 25% pentru primii 5.000 de lei din salariul brut.

„România a ajuns o țară în care munca a devenit cel mai scump produs: peste 40% din munca românilor intră în vistieriile statului, iar în schimb serviciile acestuia pentru cetățean au fie calitate îndoielnică, fie lipsesc cu desăvârșire. Statul a ajuns o povară pe spatele contribuabilului și nu un sprijin pentru acesta”, a atras atenția Cătălin Silegeanu, candidat AUR la Senat.

Publicitate

Statisticile confirmă dezechilibrul dintre munca prestată de români și banii cu care rămân în buzunar, un raport care, mai departe, afectează companiile care încearcă să asigure salarii atractive. Salariul mediu net în România este de aproximativ 5.200 de lei, iar salariul mediu brut este de aproximativ 8.400 de lei, iar diferența este compusă numai din taxe și impozite.

Dintr-un salariu minim brut, adică 3.700 de lei, un angajat plătește la stat 1.340 de lei și rămâne în buzunar cu 2360 de lei, o sumă echivalentă cu condamnarea la sărăcie. De asemenea, statisticile arată că România are aproximativ 5,7 milioane de angajați, din care circa 1,3 milioane lucrează în administrația publică. Din totalul de angajați, aproximativ 1 milion de români primesc salariul minim.

Însă realitatea este ușor diferită de cifrele oficiale, pentru că suprataxarea muncii a determinat antreprenorii să găsească alternative pentru a supraviețui pe o piață distorsionată.

Publicitate

„Taxarea ridicată a muncii, corelată cu puterea redusă de cumpărare, determină mulți antreprenori să declare angajații cu salariul minim pe economie, preferând să plătească taxe și impozite mici și să scoată banii sub formă de dividende. Există de multe ori o casierie fictivă, pe care nu o pot niciodată închide în mod real, dacă vor ca firma lor să supraviețuiască. Prin politica fiscală a partidului AUR, aceste practici vor înceta de la sine”, a mai explicat Cătălin Silegeanu.

Pentru ca forța de muncă să nu mai plece în străinătate, pentru ca angajații să simtă rostul muncii în țara lor și pentru ca statul să nu mai fie inamicul mediului de afaceri, AUR trebuie să guverneze și să facă dreptate pentru fiecare cetățean.

Publicitate

Publicitate

După ce, vorba aia, și-au văzut sacii în căruță, nu i-a mai interesat de botoșăneni. Așa arată strada Bucium din Botoșani în secolul 21, sub conducerea celor care se lăudau că sunt profesioniști în administrație și știu ce înseamnă dezvoltarea. Da? Așa arată dezvoltarea? Să ne mai mire oare că oamenii nu mai au încredere în politicieni? Cu așa indiferență arătată după alegeri, cred și eu că botoșănenii privesc orice promisiune cu scepticism. Pe bună dreptate!

Pentru că eu nu pot să îi las pe oameni fără un răspuns, l-am sunat pe domnul primar să ne lămurească puțin cu situația în care se află strada și vedeți și voi care e atitudinea. “Fiecare cu treaba lui”, ne zice domnul primar. Dacă mie îmi spune să îmi văd de treaba mea, mă întreb ce le spune botoșănenilor când vin cu o sesizare…

Ceea ce nu înțelege primarul nostru „deranjat” este că o stradă care nu are rețea de apă și canalizare este exclusiv treaba Primăriei, adică a investitorului. Compania de apă intervine după ce aceste rețele sunt făcute. În cazul de față nu este nici apă, nici canalizare, iar dezastrul pe care îl vedeți pe strada Bucium este în sarcina Primăriei.

Publicitate

Nu mă mai miră nimic, însă un lucru este cert: nu voi lăsa sub nicio formă lucrurile la voia întâmplării, cum a făcut-o PSD! Voi face tot ce îmi stă în putință să îmbunătățim situația de pe strada Bucium, la fel cum îmi propun cu orice problemă pe care mi-o veți semnala de acum înainte!

#continuamschimbarea #ValeriuIftime

CMF 11240002

Publicitate

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Publicitate

Citesc jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018). Reţin de la pagina 32: „Astăzi citesc în pagina culturală a ziarului local despre o altă carte a lui Cristi B. Lucrarea lui de doctorat la Sorbona: „Călugărul şi moartea”.  El e un viitor Eliade, se spune. Prin iarnă am aflat că el şi Smaranda sunt studenţi la indianistică, doctoranzi la Sorbona. Pe Cristi l-am cunoscut în adolescenţă. Era brunet, demonic, trăznea a ţigări proaste şi făcea pe haimanaua. Părea trist şi sensibil. Şi negrul îl prindea bine. Deşi singuratic, era curtat de toate fetele şi-l priveam ca, mai târziu, pe Andru. Învăţa franceza purtând în buzunar un mic dicţionar din care rupea câte o foaie când considera că terminase de memorat tot. Scria poezii, iar în lucrarea de olimpiadă îmi spunea că a făcut numai nişte „speculaţii”. Într-o noapte de întorceam de la Operă toţi „olimpicii” şi profesorul nostru s-a oprit ca străluminat în mijlocul străzii, să exclame: „Ce frumos scrii tu, Carmen!” Entuziasm de poet în miez de noapte. Un sâmbure de lumină în miezul adolescenţei mele.  O adolescenţă marcată de spaimă şi de violenţă. Eu n-am fost un  „copil teribil”, cum a fost Cristi, dar am avut părinţi teribili şi, ca-n piesa omonimă a lui Cocteau, îmi numeam adesea casa: harabaua blestemată. Viitorul Eliade avea un scris infect: mărunt, de tipar, îngrămădit. Mi-a scris o poezie pe o banchetă, în tren, când ne întorceam de la „naţionala” de română. Am şi acum peticul acela de hârtie. Versurile sunau ciudat de delicat pentru un „dur” ca el: „Când macii înfloresc / prin păr şi prin buzunare  / Îmi cer smerit semenilor şi Timpului / iertare”;

Adrian Romilă, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2006,  despre  „cititorul profesionist”: 1. „are mereu timp pentru lectură”; 2. „când nu are timp şi-l procură sacrificând somnul de noapte, întâlniri cu prietenii, privitul la televizor”; 3. „posedă acel organ special capabil să reacţioneze puternic la claritatea de cristal a unei formulări, la atingerea catifelată a unei metafore, la intensitatea culorilor dintr-o imagine sau la eşafodajul complicat al ideilor”; 4. „lumea e multidimensională, cu deschideri şi treceri, labirintică încrucişare de staţii şi parcursuri”; 5. „EU-l său are conturul în mişcare, trece prin alţii pentru a ajunge la sine mai bogat, încărcat de experienţa oglindirii prin sinele tuturor celor pe care i-a cunoscut şi i-a asimilat printr-un fascinant act de iubire: lectura”;

Publicitate

Psihologul Ana Muntean consideră că atunci când se naşte un copil, acesta se naşte de două ori: 1. „în primul rând BIOLOGIC (aducând pe lume încă o fiinţă); 2. „în al doilea rând PSIHOLOGIC (aducând pe lume încă un om a cărui caracteristică dominantă este aceea de a fi fiinţă socială);

1. D. Zeletin, în „Ateneu” nr. 1 din 2006, face o paralelă între Sadoveanu şi Vasile Voiculescu. Reţinem: 1. SADOVEANU: „preocupat de epic şi de ideea istoriei ca sumă de eroi şi de viteji” – VOICULESCU: „consumă din plin experienţa medicului dăruit”; 2. SADOVEANU: „are plăcerea naturii” – VOICULESCU: „are plăcerea naturalului”; 3. SADOVEANU: „a început prin naturalism” – VOICULESCU: „a sfârşit prin naturalism”; 4. SADOVEANU: „are înclinaţia de a contempla natura” – VOICULESCU: „are înclinaţia de a experimenta natura”; 5. SADOVEANU: „păstrează distanţa faţă de mister” – VOICULESCU: „”percută misterul lumii”; 6. SADOVEANU: „e detaşat” –VOICULESCU: „e implicat”; 6. SADOVEANU: „se opreşte la om” – VOICULESCU: „trece dincolo de om”; 7. SADOVEANU: „izvorăşte din semnul exclamării” – VOICULESCU: „izvorăşte din semnul întrebării”; 8. SADOVEANU: „încifrează iniţierea până la semn”- VOICULESCU: „divulgă iniţierea până la destrămare”; 9. SADOVEANU: „e resemnat în faţa inaccesibilului”- VOICULESCU: „se lasă provocat de inaccesibil până la obsesiv”; 10. SADOVEANU: „ipostaza de MAG” – VOICULESCU: „ipostaza de APOSTOL”; 11. SADOVEANU: „suferinţa e problema celorlalţi” – VOICULESCU: „suferinţa e problemă personală”; 12. SADOVEANU: „măreţia sa e o indiferenţă ataractică şi cu nimb în faţa misterului lumii” – VOICULESCU: „rămâne veşnic ispitit să intre în jertfelnicul galeriilor unei lumi care nu se dezvăluie perfect ori se arată numai prin semne, spaţiu strâmt, neprielnic desfacerii aripilor, impropriu măreţiei”; 13. SADOVEANU: „lasă misterul acolo unde se află şi-l cântă într-o continuă stare de graţie” – VOICULESCU: „forţează misterul şi îl iscodeşte ritualic”; 14. SADOVEANU: aşterne ireal peste real, de unde impresia de levitaţie” – VOICULESCU: „scotoceşte realul din imaginar, de unde impresia de arheolog în căutarea arhetipurilor”; 15. SADOVEANU: „zări exterioare” – VOICULESCU: „zări lăuntrice”;

Andrei Pleşu, în „Dilema veche” nr. 780 din 2019, despre  vanitate: „Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urâţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni”, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura,  amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate.  Eul propriu pârjoleşte totul în jur: realitatea devine materie primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decât ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sunt rare.”;

Publicitate

Continui să citesc jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018). Reţin de la pagina 52 despre Nichita Stănescu (decedat în ziua de 13 decembrie 1983): „Nichita Stănescu a intrat în poezia românească ca un Făt – Frumos în basm. Înalt, zvelt… Aşa scria Paul Georgescu. Nichita Stănescu a ieşit din viaţă ca din basm, spun eu acum cu gândul la gerurile din acea zi de 13. Despre moartea poetului n-am aflat de la şcoală, nici de la Radio sau TV, ci de la vânzătorul de ziare din centru, vânzător pe lângă care treceam zilnic, fără să-i dau importanţă. Pe atunci vânzătorii nu aveau ştiri senzaţionale cu care să-şi vândă ziarele. Ce ştiri să fi avut? Că-n judeţul Dolj s-au recoltat atâtea şi atâtea tone de grâu la hectar? Dar „Scânteia” din acea zi avea, în pagina de mică publicitate, la capitolul decese, un anunţ pe care vânzătorul l-a făcut public, strigând: Luaţi „Scânteia”! A murit Nichita Stănescu! A murit poetul! Şi arătând tuturor anunţul pe pagină. Tinerii liceeni, ieşind de la şcoală, se îmbulzeau ca atunci când se primea revista „Flacăra” a lui Adrian Păunescu. Tinerii se îmbulzeau şi repetau: A murit poetul! Poetul Stănescu! I s-a făcut o troiţă de lemn. Au plâns câţiva adolescenţi bucureşteni. A plâns şi Gheorghe Tomozei, care a scos imediat un album memorial. N-am avut bani să-l cumpăr. Eram o adolescentă fără bani, doar cu lacrimi. Păream patetică şi singulară”;