O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Citesc jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018). Reţin de la pagina 32: „Astăzi citesc în pagina culturală a ziarului local despre o altă carte a lui Cristi B. Lucrarea lui de doctorat la Sorbona: „Călugărul şi moartea”.  El e un viitor Eliade, se spune. Prin iarnă am aflat că el şi Smaranda sunt studenţi la indianistică, doctoranzi la Sorbona. Pe Cristi l-am cunoscut în adolescenţă. Era brunet, demonic, trăznea a ţigări proaste şi făcea pe haimanaua. Părea trist şi sensibil. Şi negrul îl prindea bine. Deşi singuratic, era curtat de toate fetele şi-l priveam ca, mai târziu, pe Andru. Învăţa franceza purtând în buzunar un mic dicţionar din care rupea câte o foaie când considera că terminase de memorat tot. Scria poezii, iar în lucrarea de olimpiadă îmi spunea că a făcut numai nişte „speculaţii”. Într-o noapte de întorceam de la Operă toţi „olimpicii” şi profesorul nostru s-a oprit ca străluminat în mijlocul străzii, să exclame: „Ce frumos scrii tu, Carmen!” Entuziasm de poet în miez de noapte. Un sâmbure de lumină în miezul adolescenţei mele.  O adolescenţă marcată de spaimă şi de violenţă. Eu n-am fost un  „copil teribil”, cum a fost Cristi, dar am avut părinţi teribili şi, ca-n piesa omonimă a lui Cocteau, îmi numeam adesea casa: harabaua blestemată. Viitorul Eliade avea un scris infect: mărunt, de tipar, îngrămădit. Mi-a scris o poezie pe o banchetă, în tren, când ne întorceam de la „naţionala” de română. Am şi acum peticul acela de hârtie. Versurile sunau ciudat de delicat pentru un „dur” ca el: „Când macii înfloresc / prin păr şi prin buzunare  / Îmi cer smerit semenilor şi Timpului / iertare”;

Adrian Romilă, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2006,  despre  „cititorul profesionist”: 1. „are mereu timp pentru lectură”; 2. „când nu are timp şi-l procură sacrificând somnul de noapte, întâlniri cu prietenii, privitul la televizor”; 3. „posedă acel organ special capabil să reacţioneze puternic la claritatea de cristal a unei formulări, la atingerea catifelată a unei metafore, la intensitatea culorilor dintr-o imagine sau la eşafodajul complicat al ideilor”; 4. „lumea e multidimensională, cu deschideri şi treceri, labirintică încrucişare de staţii şi parcursuri”; 5. „EU-l său are conturul în mişcare, trece prin alţii pentru a ajunge la sine mai bogat, încărcat de experienţa oglindirii prin sinele tuturor celor pe care i-a cunoscut şi i-a asimilat printr-un fascinant act de iubire: lectura”;

Psihologul Ana Muntean consideră că atunci când se naşte un copil, acesta se naşte de două ori: 1. „în primul rând BIOLOGIC (aducând pe lume încă o fiinţă); 2. „în al doilea rând PSIHOLOGIC (aducând pe lume încă un om a cărui caracteristică dominantă este aceea de a fi fiinţă socială);

1. D. Zeletin, în „Ateneu” nr. 1 din 2006, face o paralelă între Sadoveanu şi Vasile Voiculescu. Reţinem: 1. SADOVEANU: „preocupat de epic şi de ideea istoriei ca sumă de eroi şi de viteji” – VOICULESCU: „consumă din plin experienţa medicului dăruit”; 2. SADOVEANU: „are plăcerea naturii” – VOICULESCU: „are plăcerea naturalului”; 3. SADOVEANU: „a început prin naturalism” – VOICULESCU: „a sfârşit prin naturalism”; 4. SADOVEANU: „are înclinaţia de a contempla natura” – VOICULESCU: „are înclinaţia de a experimenta natura”; 5. SADOVEANU: „păstrează distanţa faţă de mister” – VOICULESCU: „”percută misterul lumii”; 6. SADOVEANU: „e detaşat” –VOICULESCU: „e implicat”; 6. SADOVEANU: „se opreşte la om” – VOICULESCU: „trece dincolo de om”; 7. SADOVEANU: „izvorăşte din semnul exclamării” – VOICULESCU: „izvorăşte din semnul întrebării”; 8. SADOVEANU: „încifrează iniţierea până la semn”- VOICULESCU: „divulgă iniţierea până la destrămare”; 9. SADOVEANU: „e resemnat în faţa inaccesibilului”- VOICULESCU: „se lasă provocat de inaccesibil până la obsesiv”; 10. SADOVEANU: „ipostaza de MAG” – VOICULESCU: „ipostaza de APOSTOL”; 11. SADOVEANU: „suferinţa e problema celorlalţi” – VOICULESCU: „suferinţa e problemă personală”; 12. SADOVEANU: „măreţia sa e o indiferenţă ataractică şi cu nimb în faţa misterului lumii” – VOICULESCU: „rămâne veşnic ispitit să intre în jertfelnicul galeriilor unei lumi care nu se dezvăluie perfect ori se arată numai prin semne, spaţiu strâmt, neprielnic desfacerii aripilor, impropriu măreţiei”; 13. SADOVEANU: „lasă misterul acolo unde se află şi-l cântă într-o continuă stare de graţie” – VOICULESCU: „forţează misterul şi îl iscodeşte ritualic”; 14. SADOVEANU: aşterne ireal peste real, de unde impresia de levitaţie” – VOICULESCU: „scotoceşte realul din imaginar, de unde impresia de arheolog în căutarea arhetipurilor”; 15. SADOVEANU: „zări exterioare” – VOICULESCU: „zări lăuntrice”;

Andrei Pleşu, în „Dilema veche” nr. 780 din 2019, despre  vanitate: „Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urâţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni”, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura,  amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate.  Eul propriu pârjoleşte totul în jur: realitatea devine materie primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decât ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sunt rare.”;

Continui să citesc jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018). Reţin de la pagina 52 despre Nichita Stănescu (decedat în ziua de 13 decembrie 1983): „Nichita Stănescu a intrat în poezia românească ca un Făt – Frumos în basm. Înalt, zvelt… Aşa scria Paul Georgescu. Nichita Stănescu a ieşit din viaţă ca din basm, spun eu acum cu gândul la gerurile din acea zi de 13. Despre moartea poetului n-am aflat de la şcoală, nici de la Radio sau TV, ci de la vânzătorul de ziare din centru, vânzător pe lângă care treceam zilnic, fără să-i dau importanţă. Pe atunci vânzătorii nu aveau ştiri senzaţionale cu care să-şi vândă ziarele. Ce ştiri să fi avut? Că-n judeţul Dolj s-au recoltat atâtea şi atâtea tone de grâu la hectar? Dar „Scânteia” din acea zi avea, în pagina de mică publicitate, la capitolul decese, un anunţ pe care vânzătorul l-a făcut public, strigând: Luaţi „Scânteia”! A murit Nichita Stănescu! A murit poetul! Şi arătând tuturor anunţul pe pagină. Tinerii liceeni, ieşind de la şcoală, se îmbulzeau ca atunci când se primea revista „Flacăra” a lui Adrian Păunescu. Tinerii se îmbulzeau şi repetau: A murit poetul! Poetul Stănescu! I s-a făcut o troiţă de lemn. Au plâns câţiva adolescenţi bucureşteni. A plâns şi Gheorghe Tomozei, care a scos imediat un album memorial. N-am avut bani să-l cumpăr. Eram o adolescentă fără bani, doar cu lacrimi. Păream patetică şi singulară”;