Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Citesc „Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu” (Editura „Floare Albastră”, Bucureşti, 2007), autor George Popa. Volumul se deschide cu eseul „Apriorismul românesc”. Autorul defineşte „apriorismul” ca fiind „concepţiile originare ale omului despre viaţă, despre destinul nostru în lume, cuprinzând ideile –forţă, tiparele matriciale care vor guverna şi vor modela universul creaţiilor sale culturale”. George Popa consideră că „triada superlativă” a poeziei româneşti este  alcătuită din „Mioriţa”, „Meşterul Manole” şi „Luceafărul” şi că  îşi au rădăcina în poezia populară . Deşi au tematici diferite, George Popa constată că „au o viziune ancestrală comună” şi, pornind de aici, caută înrudirile dintre ele.  Cele trei creaţii amintite, în opinia lui George Popa,  au în comun: 1. deschiderea cosmică (de fapt o caracteristică fundamentală) – „răspunsul omului la condiţia sa de finitudine şi, consecutiv,necesitatea eliberării metafizice. În acest sens, pe de o parte, acţiunea celor trei poeme se desfăşoară pr vrctorul nemărginirii, fiind vorba atât de sublimul matematic, precum şi de cel dinamic: o dinamică apoteotică în „Mioriţa”, o imagine dramatică în „Luceafărul” şi una tragică în balada „Meşterul Manole”. Pe de altă parte, pe orbite cosmice se plasează de asemenea diversele înţelesuri.  În toate cele trei creaţii nu este vorba de tematici mărunte, anecdotice, circumstanţiale, ci de fiecare dată ni se prezintă o problemă existenţială majoră, şi anume, destinul fiinţei alese”; 2. iubirea sub diferite aspecte (în fapt energia care motivează şi pune în dinamică metafizica triadei ca factor iniţial al Creaţiei). În „Meşterul Manole” , spune George Popa,  întâlnim iubirea de Dumnezeu a unui domnitor şi iubirea Anei faţă de Manole, aceasta „fiind mai puternică decât încercările cerului de a o întoarce din cale. Aici divinitatea se află în dilemă – a i se ridica sau nu mănăstire – dilemă pe care nu cerul o rezolvă, ci iubirea figurii feminine celei mai harismatice din literatura noastră”. În „Luceafărul”, identifică George Popa, „iubirea se desfăşoară sub două ipostaze în dinamică antitetică: pe de oparte, iubirea pământească, purtând la împlinire norocul, fericirea muritorilor într-un feeric peisaj al naturii, – de cealaltă parte, iubirea celestă a lui Hyperion, care vrea să refacă statutul ontologic preludic,  pierdut”. În ceea ce priveşte „Mioriţa”, George Popa  asimilează o afirmaţie a lui Jules Michelet, aici întâlnind „o atmosferă de afecţiune, de cea mai pură, mai „înduioşătoare esenţă în care are loc viaţa de fiecare zi a eroului din balada vrânceană”.  3. raportul cu religia (caracteristică semnificativă). Privind moartea din „Mioriţa”,  George Popa apelează la Mircea Eliade: „Aşa cum notează M. E. lipsesc şi satul şi cimitirul şi biserica. Acest lucru dovedeşte, pe de o parte, că în „Mioriţa” moartea reală nu are loc, iar pe de altă parte, că geneza baladei este precreştină, suind din straturile geto-dacice, ancestralitate autohtonă care crede că omul nu moare, ci doar „schimbă locuinţa” Este vorba nu de o anumită religie, ci de o religiozitate cosmică şi anume sacralitatea”.  Privind „Meşterul Manole”, autorul eseului constată că dacă în „Mioriţa” divinitatea este ignorată, „în  balada argeşeană ea este întreit depăşită de către om”: a) „cerul dezlănţuit nu poate opri pe Ana din drum”; b) „pentru a se putea duce la capăt construcţia Casei Domnului a fost nevoie de 12 morţi”; c) „actul zidirii proiectează fapta umană la începuturi, o repetare a cosmogoniei”. Continuă George Popa: „Şi în „Luceafărul” Dumnezeu se delimitează de condiţia umană, restabileşte distanţa ireductibilă imanent-transcendent, pune în cursă ordinea originară care constă în două antiteze ontice, şi anume, aşa cum am amintit, pe de o parte, noroc plătit cu moartea pentru făptura secundă, care este omul, pe de altă parte, nenoroc /nemurire pentru increat pentru Hyperion”.  4. fenomenologia ontologică trifazică de model zalmoxic (regăsită şi la ceilalţi doi zei traci, Orfeu şi Dionysos, fenomenologie constând din viaţă, urmată de moartea iniţiatică, aceasta purtând la renaştere pe un nivel de fiinţare superior): a) „în „Mioriţa”  eroul moldovean parcurge cele trei momente”; b) „Meşterul Manole reînvie în durata eternă a faptei sale creatoare, edificiul sacru”; c) „iar luceafărul, după experimentarea căderii în lumea efemeră, renaşte la o nouă certificare a condiţiei sale nemuritoare”. 5. toate cele trei poeme poartă spre înălţimi: a)„balada vrânceană sfârşeşte deasupra munţilor în pirotihnia făcliilor miilor de stele”; b) „poemul eminescian se termină de asemenea la polul ceresc”; c) „actul icaric al lui Manole este o „cădere în sus” pe vectorul suişului mănăstirii”.

Publicitate

Ca o concluzie spune George Popa:  a) „nu spaţiul desfăşurat molcom şi şovăitor pe orizontală, inducând „resemnare”, „pasivitate”, constituie catalizatorul culturii noaste”; b) „în lirica populară este exprimat cu simplitate augustă sentimentul înălţării la români având drept simbol muntele”; c) „solidar cu structura zalmoxică, muntele, metaforă interactivă cu geniul, constituie apriorismul matricial definind şi energizând în mod originar şi original deschiderea cosmică a spiritualităţii româneşti”.