O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

Ne-am obișnuit cu sintagma Caragiale este mai actual ca oricând, iar aleșii noștri nu precupețesc niciun efort pentru  a da perenitate ilustrului dramaturg. Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani,  prin spectacolul aniversar pus în scenă pe 15 ianuarie 2022, același altfel Eminescu, a demonstrat că publicistica poetului, al cărui nume se află pe stindardul instituției, este la fel de actuală și la fel de susținută și în vremurile de acum de mai marii nației fie ei oameni politici, negustori, burghezi etc.

Este știut că presa vremii („Curierul de Iași”, „Timpul”, „România liberă”, „Convorbiri literare” etc .) a publicat articolele revoluționare, patriotice, umaniste ale publicistului Eminescu și că acesta și-a exprimat ideile, opiniile și atitudinile vis-à-vis de toată problematica timpului său: istorie, religie, învățământ, cultură, economie, agricultură, dar mai ales politică.

„Greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”, scria Eminescu în „Timpul” din 13 februarie 1882.

Dramaturgul Lucian Băleanu, de data aceasta responsabil cu selecția textelor, este primul vinovat pentru contemporaneitatea publicistului cu noi înșine, mesajul antitezei același – altfel fiind, oarecum, descifrat pe măsura derulării spectacolului. Lucian Băleanu, prin selecția făcută, l-a adus pe Eminescu în zilele noastre, prezentând două lumi, care (datorită problematicii lor) parcă sunt trase la xerox. Lui i se poate „reproșa” faptul că a răscolit prin publicistica lui Eminescu, pentru a identifica tematici actuale vremurilor noastre, pentru a le aduce într-un prezent în care singura diferență constă în repoziționarea unui bastonaș într-un șir de cifre romane: sec. XIX –  sec. XXI. În rest, nicio diferență. Astfel încât, ascultând respectivele luări de cuvânt, să avem impresia că actorii imită o conferința de presă a zilelor noastre, în care indivizii parcă sunt blestemați să rămân veșnic în antiteză.

Regizorul artistic Alexandru Vasilache  a gândit acest spectacol ca pe o conferință de presă, la care au fost invitați toți actorii teatrului pentru a multiplica vocea poetului pe scenă. (Grafia afișului, realizată de Lenuș Moraru, chipul poetului vălurit parcă spre un plus infinit sporește această percepție de multiplicare.)

Nimic mai simplu, mai direct, mai relevant, pentru un așa subiect. Astfel, la cele două microfoane, instalate de-a stânga și de-a dreapta meselor de ședință,  prin luările lor de cuvânt, actorii, folosindu-se de diverse registre vocale –  grave, acute, sobre, solemne, profunde, dramatice, fatale, tragice, sentențioase  – , au adus în cotidian nevoia de revoluțiune, generată de nedreptate, hoție, corupție, nepăsare, indolență, îmbuibare, trădare și alte câteva zeci de reproșuri parcă scrise de jurnalistul Eminescu pentru vremurile noastre. Încât ne întrebăm: în situația în care, în sală, s-a simțit careva cu musca pe căciulă a rezistat el oare mai mult de 10 minute? Iar dacă totuși a rezistat până la sfârșit, mesajul scaunelor întoarse posibil că și-a atins ținta. Dacă nu, posibil această cronică, dacă o vor citi,  o să le spună ceva. Spectatorii, în mod sigur, au perceput acest mesaj. Spectatorii, posibil, și ei, la rândul lor, vor întoarce scaunele cândva. O altă interpretare a acestui gest poate fi pusă pe seama scepticismului și nonsensului cu privire la emanciparea socială; prin acest gest colectiv, regizorul, poate, a vrut să spună: Noi ne întoarcem cu spatele, noi ne legăm la ochi dacă este nevoie, faceți ce aveți de făcut atâta timp cât nu mai contăm. Punctum.

Și gestul actorilor de a interpreta rolurile de Eminescu multiplicat, folosind masca chirurgicală, dincolo de protecția impusă SARS-CoV-2, printr-o sigură propoziție este sugestiv:  masca nu ascunde, masca vorbește despre ce ascunde. Iar măștile au vorbit dârz, răspicat, hotărât, revoluționar și chiar instigator. Un plus pentru regie a fost vocea reacționarului din sală, pe care nu l-am văzut, dar l-am auzit, și care suna, oarecum, a la conul Leonida. Oare, să fie vorba doar de intertext, că –  de! –  nenea Iancu nu-i este străin poetului.

Linia melodică posibil să fi pus, la început, în încurcătură spectatorii care se aștepatau, probabil, să aibă ca fond muzical Balada lui Ciprian Porumbescu sau Rapsodia Română a lui George Enescu, în timp ce pe un ecran de fundal se derulau imagini din frumusețile patriei. Însă doar la început, pentru că, pe parcursul demantelării mesajelor, s-a simțit justificată alegerea compoziției lui Maurice Ravel –  Boléro –, care prin linia melodică trebuia să susțină, printr-un crescendo tot mai sonor, tot mai multiplicat, tot mai alert, mesajele. Astfel, sunetele instrumentelor, care se alătură în mod progresiv nucleului orchestrei, completează nevoia de voci multiple. Lectura s-a pliat, în acest mod, pe elementele de variațiune din efectele orchestrei, reliefate printr-un crescendo progresiv și, in extremis, printr-o modulare scurtă în mi major.

În acest spectacol și-au dat silința să-l aducă pe Eminescu pe scenă actorii: Florin Aionițoaei, Cezar Amitroaei, Dana Bucătaru, Petruț Butuman, Lorena-Petronela Chilibuță, Sorin Ciofu, Ioan Crețescu, Alexandru Dobynciuc, Gheorghe Frunză, Cristina Gheorghe, Bogdan Horga, Silvia Luca, Lenuș Moraru, Andreea Moțcu, Bogdan Muncaciu, Crenola Muncaciu, Gina Pătrașcu-Zamfirache, Valentin Popa, Silvia Răileanu, Lidia Uja, Alexandra Vicol.

Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News