O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

(urmare din “Momentul de cultură” nr. 264, 265, 266, 267)

Capitolul al III-lea, intitulat „Critica poeziei”, începe cu Eminescu şi opera sa care a fost aşezată de posteritate în 17 volume de „Opere”. Precizează Virgil Diaconu: „De-a lungul scurtei sale vieţi, Eminescu a fost într-o imensă şi diversă emisie spirituală. El a scris mii şi mii de pagini: poeme în mai multe variante sau doar „note” pentru viitoare poeme; proze terminate sau fragmente de proză; articole de ziar, traduceri din operele unor poeţi sau filosofi străini, note de jurnal, scrisori terminate sau doar proiecte de scrisori; însemnări de lectură şi note de curs din anii „studenţiei”, din cele mai variate domenii – biologie, fizică, matematică, economie, geografie, anatomie, istorie, fiziologie, astronomie, sociologie, etnografie, lingvistică, drept, estetică, literatură -, idei duse până la capăt sau întrerupte etc.”

Abordând opera eminesciană din cele 17 volume, Virgil Diaconu descoperă cinci proiecte literare gândite de Mihai Eminescu: 1. un studiu de cultură („ce urma să fie finalizat ca roman pentru care scrisese câteva pagini”); 2. o dramă epică („pentru care n-a scris nici un şir”); 3. un volum de publicistică („articole din ziar revăzute, cu o prefaţă despre xenofobia la români”); 4. un volum de metafizică („încercări de metafizică idealistă a raporturilor constante în mişcarea eternă”); 5. un volum de poezie (Eminescu l-ar fi intitulat „Lumină de lună”).

Aceste proiecte n-au fost realizate niciodată ca opere-cărţi gândite şi alcătuite de Eminescu.

Totuşi, crede Virgil Diaconu, Eminescu, la 20 de ani,  şi-ar fi conceput un posibil volum de versuri atât timp cât printre manuscrisele sale  au fost identificate două caiete legate între ele: „Caietul Elena” şi „Caietul vienez” (sau „Caietul Marta”)  care cuprindeau poeme scrise în perioada 1866 – 1870. Cele două caiete îl obligă pe eseist la a se întreba: „Este oare posibil ca aceste caiete să fi fost chiar un volum, aşadar prima carte în manuscris a poetului?” Deşi nicăieri criticii şi exegeţii  nu confirmă  acest lucru, Virgil Diaconu  plusează: „…este posibil ca ele să fie cartea în manuscris, cartea de la 20 de ani a poetului”.

La 32 de ani ai lui Eminescu (februarie 1882) vine propunerea lui Maiorescu de a scoate o carte de poezii, propunere pe care o acceptă.  Crede Virgil Diaconu: „Poate că tocmai maturitatea de acum l-a determinat pe Eminescu să nu îşi publice manuscrisul din tinereţe, evident depăşit, ci să accepte propunerea pe care i-o făcea Titu Maiorescu”.

Cum cartea de poezie  este altceva decât totalitatea poemelor unui autor, Virgil Diaconu consideră că ceea ce  pune poetul într-o carte  trebuie să stea sub auspiciile unor norme estetice: 1. a unităţii de viziune; 2. a unităţii de expresie; 3. a unităţii muzicale; 4. a unităţii lirice; 5. a unităţii stilistice. Din această perspectivă, cum alţii au alcătuit cuprinsul unor cărţi semnate Eminescu, e şi normal ca cele cinci norme estetice  să concorde cu „gustul” alcătuitorului (Maiorescu, Scurtu, Buşulenga, Mircea Ciobanu etc.) şi să fie, adesea, inegale. O problemă care se pune este dacă Eminescu avea conştiinţă estetică. Citind atent opera eminesciană (cele 17 volume), Virgil Diaconu extrage câteva notaţii care dovedesc faptul că poetul avea totuşi un set de criterii estetice „destul  de puternice cu privire la arta ce l-a consacrat ca poet”: 1. fantezia creatoare („care lucrează cu simţiri, pasiuni şi închipuiri”); 2. reflecţiunea (gândirea); 3. originalitatea operei; 4. universalitatea operei; 5. transformarea estetică a lumii, vieţii şi pasiunilor etc.  Concluzia pe care vrea să ne-o impună (pe drept) Virgil Diaconu este: 1. „Dacă prin cele câteva criterii estetice semnalate, care sunt, în fond, treceri în concept ale harului său poetic, Eminescu putea evalua corect propria poezie şi poezia altora, este de presupus că  pe aceleaşi criterii şi-ar fi construit şi CARTEA sau CĂRŢILE de poezie”; 2. „Avem, aşadar, motive să credem că, dacă poetul şi-ar fi întocmit „LUMINĂ DE LUNĂ” (iată numele cărţii lui Eminescu!), el ar fi îndepărtat poeziile minore pe care le găsim acum în cărţile întocmite de diverşi „autori” – critici, istorici literari sau „iubitori de Eminescu”.

Privind volumul propus de Maiorescu, dintr-o scrisoare către Veronica Micle, Virgil Diaconu poate  conchide:  1. „poetul recunoaşte că Maiorescu are iniţiativa privind ediţia princeps”; 2.      „este de acord cu iniţiativa criticului de a-i edita versurile”; 3. „îşi recunoaşte greşelile de ritm şi de rimă, nonsensurile şi cuvintele stranii (nepotrivite contextului); 4. „nu îşi face nici un fel de probleme în ceea ce priveşte construcţia cărţii”.

Privind ordinea poeziilor în Ediţia princeps, Virgil Diaconu vine cu două puncte de vedere expuse de doi exegeţi cunoscuţi: 1.Nicolae Georgescu – „autorul arhitecturii ediţiei princeps este Eminescu”; 2. Petru Creţia – „organizarea ediţiei princeps  este opera exclusivă a lui Maiorescu”.  După cum se poate observa, avem două aserţiuni diferite, Virgil Diaconu înclinând sensibil către cea de-a doua. (VA URMA)