O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

(urmare din “Momentul de cultură” nr. 264, 265, 266)

Capitolul al II-lea, “Destinul literaturii”, începe cu o frază care exprimă un adevăr de necontestat: “Fie că o recunoaştem sau nu, literatura (cultura) s-a aflat întotdeauna într-un anume raport cu puterea politică. Orice stat din lume are o anumită politică faţă de cultură, o anumită “politică culturală”. El poate să favorizeze prin legile lui finanţarea şi dezvoltarea liberă a culturii sau poate să-i limiteze dezvoltarea, impunându-i o anumită direcţie”. Din această perspectivă, Virgil Diaconu găseşte cinci tipuri de literatură generate de puterea politică: 1. literatura “burgheză” sau literatura după gratii (începând cu 1945 această literature este condamnată pentru că ignoră sau cârteşte împotriva doctrinei peceriste şi pentru că nu a înghiţit hapul “omului nou”); 2. literatura realismului socialist sau literatura vândută (literatura dedicată partidului communist, realizărilor sale şi omului nou, cuvântul partidului luminează calea, cenzura şi Securitatea devin îngerii păzitori ai literaturii, o literatură de masă, îşi face loc amatorismul, devine o literatură a avantajelor”); 3. literatura neimplicată politic (denumită şi literatură tolerată,  îşi vedea de scopurile ei estetice, uneori “ne vorbea printre rânduri”);  4. literatura sponsorizată din democratură ( care este acum, după 1989,  cenzura politică este înlocuită cu cenzura financiară, literatura este liberă politic, dar  pusă la pământ financiar, de remarcat înşurubarea în funcţii pe la instituţii de cultură, reviste, edituri a optzeciştilor); 5. literatura liberă (ţinută în viaţă de  puterea adevărat democrată).

La pagina 99 a cărţii, Virgil Diaconu ne propune un eseu cu un titlu incitant, din care redau doar jumătate: “Capcanele literaturii feminine sau…”. Din punctul de vedere al autorului, nu există nici o discriminare a femeii scriitor, ba mai mult, constată că „femeile care în dealul – valea literară luptă pentru afirmare reuşesc mult mai mult decât  bărbaţii” şi că „noua feminitate este cam masculină, ba de cele mai multe ori o întrece şi fură din mobilierul bărbaţilor”. Segmentul acesta, dedicat femeii şi literaturii  abundă în exemple care, nu s-ar spune că nu s-ar baza pe o minuţioasă cercetare  a fenomenului. Virgil Diaconu  ştie el ce ştie şi, mai mult, de unele am mai auzit şi noi.  Credinţa lui Virgil Diaconu  o identificăm cu o „concluzie descurajantă”: „Nu cred că masculinitatea sau feminitatea  în sine şi în mod exclusiv pot să dea  valoare operei literare , deşi opera poate să conţină foarte bine elemente, chiar vibrante, de acest fel, iar un autor poate să facă, fără discuţie, literatură mare din eros”.

Problema  care vizează intelectualul şi intelectualitatea se vrea un răspuns la o conferinţă ţinută de filosoful Mircea Flonta.  Virgil Diaconu  crede că a prezenta doar intelectualul responsabil („el apără valorile umane, binele, libertatea, cultura şi are o atitudine socială pozitivă, etică”), aşa cum a făcut-o filosoful amintit, nu este suficient atât timp cât există şi acţionează şi intelectualul iresponsabil („plătit în euro, în funcţii, corupt de bani şi de tot felul”).  În definitiv, ce element defineşte intelectualitatea?  Spune Virgil Diaconu: „O persoană dobândeşte numele   de intelectual atunci când îşi manifestă, sub varii forme, capacităţile intelectuale deosebite în cultură, media, religie, economie, societate etc. Persoana dobândeşte numele de intelectual pentru capacităţile sale, iar nu pentru aplicarea etică sau anti-etică”. Şi faţă de solidaritatea intelectualilor Virgil Diaconu are o serie de puseuri critice: „Există o solidaritate responsabilă (care vrea să însănătoşească şi să înfrumuseţeze lumea) şi există o solidaritate iresponsabilă (ţine lumea pe loc,  o îmbolnăveşte sau o urâţeşte).

Virgil Diaconu  identifică şi câteva „împiedicări” ale literaturii române în drumul său către Europa: 1. împiedicări politico – economice (indiferenţa  Statului faţă de cultură); 2. evaluări deformate şi literatura holografică; 3. proasta circulaţie a cărţii. (VA URMA)