MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (263)
O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
MEDITATIVUL CONSTANTIN BOJESCU
Finalizând lectura volumului “Balul marilor insomnii” (Editura “Junimea”, Iaşi, 2018), autor Constantin Bojescu, mi-au revenit în minte câteva versuri scrise de Lucian Blaga: “Ce se preschimbă-n poezie? / Numai lucrurile care s-au stins / trecând în amintire.” Sau poate câteva versuri dintr-un poem al lui Igor Ursenko: “… vârsta de aur cu cerebelul rebel, / vârsta de argint cu inimă posedată, / vârsta de aramă cu splina macerate în ambrozie, / vârsta de bronz cu rinichi dospiţi din aliaj de strontium, / vârsta de piatră cu plămâni precum foalele ţiganilor potcovari. / Majoritatea ne împotmolim când vine vorba de vârsta calciului.”
Printre astfel de versuri, şi nu sunt singurele, îl descopăr pe Constantin Bojescu, un talent poliedric (poet, atlet al oximoronului, om al gestului, orator, actor, virtute autentică etc.). Simţind nevoia unor confesiuni rememorative, poemele lui Constantin Bojescu te învaţă cum să pătrunzi în sufletul unui om: „Când sunt bolnav, mă internez / La mine-n suflet, nu-n spital. / Aici, de toate mă tratez – / De vis ca şi de visceral. // Atâta doar că n-am ieşiri, / Îngrijorare şi stipendii / Şi nu-mi vin zilnic musafiri / Să mă păzească de incendii… // Strâng maxilarul – să scrâşnească / Toată cuprinderea sonoră – / Moartea din mine vrea să crească, / Durerea sufletu-mi devoră!” („Durere”). Versurile lui Constantin Bojescu sunt alcătuiri de cuvinte care ard la foc mocnit dându-ne senzaţia că poetul iese din lucruri şi din idei şi se lasă purtat de amintiri, scufundându-se în poeme ale amurgului: „Ce firavă şi casantă / a fost dragostea // cât de mult / îmi peticesc sufletul / să rezist / sub cerul negru… // mă culc / şi nu mai adorm // mă culc şi / adorm şi nu mai vezi // mă culc şi / nu mai visez” (poem fără titlu).
Volumul abundă în poezii ca nişte cântece cu noduri, ceva îl torturează mereu pe poet, astfel că în fiecare vers se aude un ţipăt, obligându-l să devină un om al gestului. Prin poemele lui, Constantin Bojescu dă sensuri, atrage atenţia, face dezvăluiri şi atât. Nu acţionează, rămânând astfel la nivelul imaginativului, ceea ce e un lucru foarte bun, fiind astfel creatorul unei lumi speciale, una a meditativilor: „Aripa zbaterii mele / ridică probleme în văzduh / trecătoarea mea formă / lunecă / prin interioarele timpului / un labirint ă consumă / amarnic / briciul taie în străfunduri / faţetele fiinţei mele / să vă arate / semnalul strălucitor al suferinţei / sub aleasa coroană de spini” („Semnul”).
Poeţii botoşăneni alcătuiesc (în acest moment) o cohortă de Don Quijote, iar printre ei un singur Sancho Panza, care răspunde la numele de Constantin Bojescu, unul convins că viaţa capătă un rost când îşi găseşte drumul către sine: „Sunt înconjurat de-un alai / de pitici şi gheboşi / le dau zilnic de mâncare / în crătiţi păsările dansează / prietenul mă sună dimineaţa / şi-mi spune că / morţii nu au buric – / mă străduiesc să-l înţeleg / apoi îmi citeşte un poem / despre containere abandonate / eu spun lucrurilor pe nume / iar el / îşi fixează lacrima între gene / şi pleacă” („Containere abandonate”).
Poemele conţin o multitudine de notaţii fulgurante ce au caracter de reflecţii / reflexii, iar cititorul nu poate să nu constate tuşele ironice care ne amintesc de plimbările poetului prin zonele postmoderniste: „Mai bine ne-am urca pe dealuri / să auzim cum anii trec / când noi ne răţoim la bec / civilizaţi trec în valuri // aici am cunoscut sărăcia, frigul, setea / foamea, căldura / ştiam cum le spune / dar unele emoţii nici nu aveau nume // doamnele, doamnele / îmi arată toamnele / uneori mă vizitează spaimele / se pare că au început să mă doară şi hainele” („Din cartierul Vietnam 74”).
Orice amintire sau stare de anxietate îi provoacă poetului mari insomnii. Ele sunt unele de întreţinere, Constantin Bojescu transformându-le în poeme., creaţii ale unui meditativ feroce.