O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Reţinute de Ana Corina Săcrieru din gândirea lui Simion Mehedinţi (vezi „Lumina de Duminică” din 3 decembrie 2017):  1. „Neamul care nu e unit e pierdut”; 2. „ Nu malurile produc apa unui fluviu, ci ele o îndreaptă numai, şi o ţin strânsă în matcă”; 3. „Să aprindem focul şi atunci nebunii şi turbaţii n-au decât să întindă mâna dacă le place”; 4. „Valori politice trebuie să fie numai sufletele de elită în care se vede lămurit semnul neamului, firea original-românească”; 5. „Pentru o înţelegere a neamului românesc îţi trebuie o sinceră dorinţă de a înţelege, o sfântă spaimă de neadevăr şi o trăire împreună”; 6. „Satul este unitatea de măsură a vieţii neamului”; 7. „Dacă e vorba de o înţelegere dreaptă, adică ortodoxă, a învăţăturii lui Iisus, să fie bine ştiut că noi românii nu ne vom despărţi în veci de felul cum au înţeles-o părinţii şi străbunii noştri”; 

Scriitorul Adrian Lesenciuc, coordonatorul revistei literare „Libris” de la Braşov, despre satul românesc ( vezi „Lumina literară şi artistică” nr.  9 din 2017), într-un interviu acordat Danielei Şontică: „Realitatea satului românesc s-a schimbat dramatic. Trebuie să constatăm acest lucru, dar nu trebuie să ne întristăm. Nu putem fi, cum afirma Noica în urmă cu peste 70 de ani, „eternii ţărani ai istoriei”. Dar de abia de aici trebuie să conştientizăm miracolul pe cale să se producă: pentru a avea identitate culturală, trebuie să înţelegem şi să interiorizăm faptul că „veşnicia s-a născut la sat”. Ea de acolo vine.  Odată transformat satul, cu tot ce a închegat el, cu tot ce a cuprins în el şi poartă numele de transfer cultural, nu mai putem avea speranţa la o a doua naştere a veşniciei, dar putem avea speranţa a ne raporta mereu la veşnicia ce ne-a fost dată şi de la care nu ne putem îndepărta. Din satul veşniciei blagiene am purces. Nu întoarcerea la realităţile acelui sat e importantă, ci păstrarea vie a memoriei lui.  Asta înseamnă cultură. Chiar dacă realitatea sătească actuală se îndepărtează de veşnicie, nu trebuie să le cerem actualilor locuitori ai satului să rămână ţăranii la care s-a gândit Lucian Blaga în 5 iunie 1937, în discursul de recepţie în Academia Română, intitulat „Elogiul satului românesc”. Dar trebuie să ne administrăm veşnicia moştenită pentru a avea identitate”;

Victor Tănasă îmi trimite recenta sa carte de poezii intitulată „Melancolii juvenile” (Editura „Verban”, Craiova, 2017). Nici mai multe, nici mai puţine decât 37 de poeme, toate sunt  rezultatul unui gust specific simboliştilor rafinaţi ce-şi duc şi azi existenţa, făcând media între spleen şi dor. Reţin câteva versuri: 1. „Râsul meu se lovea de dinţii / Din gură şi căpăta sonorităţi / De ferăstrău”; 2. „Îmi zâmbeşte cu amărăciune / Singurătatea”; 3. „Ca un naiv ce sunt / Am crezut că o să mă întrebi / Cât de mare e Universul”; 4. „Şomerii îşi macină idealurile / La râşniţe automate”; 5. „E o eroare să spui / Că viaţa începe la naştere / Şi se termină în moarte”; 6. „Dacă ar fi după mine / Aş lăsa poeţii să-şi urle durerile”; 7. „Pe nesimţite / Am devenit un măr”; 8. „Sufăr de tristeţea / cărţilor rămase nedeschise”;

Vintilă Mihăilescu, în „Dilema veche” nr. 721 din 2017, explicând ce a însemnat post-comunismul pentru România: „În sfârşit, ceea ce se pare că încă nu înţelegem  suficient de bine este că, pentru România, post-comunismul a însemnat simultan trecerea la o societate post-ţărănească şi mai ales la una post-modernă.  Ceea ce numim, mimetic, millennials, nu sunt doar o nouă generaţie, ci o nouă lume, un alt soi de omenire. Din punct de vedere „antropologic”, ca să spun aşa, aceasta implică din partea cuiva format în altă lume (şi nu mă refer aici la comunism, ci la modernitatea europeană de vreo două secole încoace) o familiarizare cu noua brave new world, o „observaţie participativă” îndelungată printre membrii acestei lumi. Or, asta o faci sau nu o faci. Dacă o faci, o faci corect, adică participativ şi integral; dacă n-o faci, te retragi pe margini şi o observi din afară”; 

În  „ Ziarul Lumina” din 15 decembrie 2017,  este reluat sub titlul „Pelerinajul Regelui Mihai I la Văratic şi Neamţ”, un fragment din volumul „Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga) – Chipuri de lumină la Văratic – convorbiri cu Fabian Anton”. Reţin din acest fragment: „M. Sa a mers apoi la Şcoala Nr. 1 „Grigore Ghica Vodă”, unde I. Creangă a învăţat clasa 3-a primară. M. Sa a admirat îndelung cei 7 plopi, rămaşi din cei 9, pe care Eminescu i-a cântat atât de frumos („pe lângă plopii fără soţ adesea am trecut…”) în timp ce făcea vizite lui Creangă şi Veronicăi Micle, care a locuit vis-a-vis de şcoală”.  În acest context, întreb: Unde, până la urmă, a localizat istoria literară aceşti plopi? Eu îi ştiam undeva, pe la Iaşi;

 Primesc „Dicţionarul intercultural al revistei „Orizont literar contemporan”  (Editura „Pim”, Iaşi, 2017), autor Daniel Dragomirescu. Pentru amatorii de statistici şi de măsurare a gradului de interculturalitate, am inventariat un număr de 233 de colaboratori ai revistei, majoritatea scriitori, din 30 de ţări. Din România şi-au găsit un loc în dicţionar: Ana Blandiana, Cassian Maria Spiridon,  Mihai Cantuniari, Simona Cioculescu, Dan Mircea Cipariu, Theodor Damian, Gheorghe Vulturescu,  Mihaela Albu,  Gabriel Dimisianu, Liviu Georgescu,  Dan Mănucă, Ion Murgeanu,  Teodor Pracsiu, M. N. Rusu, Geo Vasile, Ion Gheorghe Pricop,  Ioana Apetrei, Daniel Bărbulescu,  Iulia Anghel, Cătălin Afrăsinei, Ştefan Ciobanu, Leonard Ciureanu,  Bianca Dan,  Radu Ioan Dimăncescu,  Roxana Doncu, Micaela Alexandra Georgescu, Gheorghe Glodeanu,  Radu Igna, Daniel Ioniţă, Elisabeta Isanos, Vasile Leschian, Monica Manolachi, Dan Colan munteanu, Constantin Virgil Negoiţă, Felix Nicolau, Vlad Oncescu, Vasile Popa, Tatiana Rădulescu, Mircea Sîndulescu, Elena Ţăpean şi Daniel Dragomirescu. Din Republica Moldova sun prezenţi Ion Lazu şi Traian Vasilcău.   Pe  ţări  există  următoarea reprezentare: Belgia (1), Nigeria (1),  Republica Dominicană (1), Israel (1), Portugalia (1), Suedia (1), Brazilia (4), Australia (1), Scoţia (2),  Uruguay (9),  Columbia (3), Germania (2), Mexic (3),  Angola (4),  Peru (7), Spania şi Insulele Canare(23), Portugalia (6),  Canada (3), Italia (5), Croaţia (4), Olanda (9), Marea Britanie (20), Finlanda (1), Franţa (10), Argentina (17), Chile (23), Cuba (1), SUA (27), Moldova (2) şi România (41);

Citesc „Agora literară” nr. 34 din 2017, revistă ce apare la Cluj.  Mircea Daroşi reţine o epigramă  a poetului martir Vasile Militaru, una valabilă şi astăzi:

„Triste zile mai duc astăzi

Oamenii-n grădina vieţii,

Trandafirii mor în umbră

Şi se lăfăiesc scaieţii.”

Valeriu Ilica, scriind despre cartea de epigrame, intitulată „Ţepigrame”,  a lui Horea Gană, reţine, cu specificarea că e uşor de recunoscut destinatarul:

„Fetelor le-a-mpărţit dota:

Case, lotul Nana, flota…

Pentru el ţine-n fişete

Tot ce-i mai de preţ: secrete!”

 Din “Lumină lină / Gracious Light” nr. 4 din 2017, reţinem poezia “Eminescu şi marea” a lui Ion Haineş: “Poetu-avea un singur dor, / Să-şi doarmă somnul lin, / Pe ţărm, într-un sublim décor, / La Pontul Euxin. // Dorea, pe-ntinsele poteci, / Să lumineze luna, / Să aibă-alături, veci de veci, / A codrului cununa. // Şi numai toamna glas să dea / Tristeţii-nseninate, / Izvoarele care-or cădea / Să amintească toate // Că nu va fi nicicând pribeag / Şi că-n eternitate / L-or pomeni cu toţi cu drag, / Iar vara, pe-nserate, // Când de pe ţărm va străjui / Întinsurile-albastre / Statuia lui va-nsufleţi / În inimile noastre // Şi-nfioraţi, vom recita / Poemele pe maluri / Când umbra lui s-o proiecta / În ape, valuri-valuri.”;