O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

BOTOȘĂNENI ÎN „TRIBUNA„ nr. 552 (1 – 15 septembrie 2025)

Alexandru Sfârlea; „Lui Doamne-Doamne îi place poetul Sociu”. Autorul se referă la volumul botoșăneanului Dan Sociu, „Dulce și ieftin” (Editura „Polirom”, Iași, 2025). Bun cunoscător al operei lui Dan Sociu, Alexandru Sfârlea inventează pentru poezia botoșăneanului conceptul de SOCIULEZIE: „licențiozități”, „opinteli poeticești egocentriste”, „și-o trage cu una”, „ce câcat mai mănânci” etc. Reținem finalul: „O oarecare adiere de lirism sec, epurat de licențiozități și aglomerări de cuvinte care par a se opinti să sugereze ceva, putem identifica, totuși, utilizând și de o parcimonioasă indulgență, drept pentru care voi cita poezia de la pagina 62, din care mie mi-au trezit interesul intempestiv și irepresibil ultimile două versuri, de parcă un capac de coșciug m-ar fi izbit în moalele capului, infailibilizat de lipsa aparentă de consecințe: „Și unii mor ca niște eroi / alții mor ca niște câini”.

Virgil Diaconu publică primul serial din „Criza criticii literare eminesciene”. Eseul face parte din volumul „Arta poeziei lui Eminescu”, aflat în lucru. Virgil Diaconu pleacă în demersul său de la idea că „pentru a înțelege mai bine poezia lui Mihai Eminescu apelăm uneori la critica literară, pentru că ea este „știința” capabilă să ne lămurească asupra literaturii, așadar a înțelesurilor și valorii operei literare a unui scriitor sau altuia, și chiar asupra artei poetice sau a conceptului literaturii generaționiste și curentiste (literature curentelor literare), a genurilor literare ori a literaturii naționale și universal”.

Eseul se deschide cu Tudor Vianu care spunea că literatura critică dedicatâ poeziei lui Eminescu este „străină de obiectul propriu și esential al criticei literare”. Tudor Vianu afirmă acest aspect în prefața la „Poezia lui Eminescu” (1930) arătând și cauza: „studiile de care a avut parte poetul au stat mai mult sub zodia disciplinei istorice”. Astfel că, privindu-l pe Tudor Vianu, sistematizează Virgil Diaconu: 1) „obiectul analizei sale nu este întreaga poezie a lui Eminescu, ci numai poezia de valoare, selectată din poezia antumă și din poezia postumă”; 2) „Vianu își propune să arate cum lirismul eminescian a ajuns la conștiința originalității lui, eliminând tot ce era strain”; 3) „criticul mai urmărește să afle care sunt temele cele mai representative ale acestui lirism, care sunt tendințele ideale care îl străbat și sentimental de viață care îl însuflețește”.

Un punct de vedere al lui George Călinescu din articolul „Opinii asupra lui Mihai Eminescu” (1931) continuă, spune Virgil Diaconu, cele spuse de Tudor Vianu. Reține autorul acest punct de vedere călinescian: „Noi toți avem sentimentul intim că Eminescu este cel mai mare poet al nostru, nimeni însă n-a dat până acum justificarea critică a acestui sentiment”. Continuă George Călinescu: „Sute de pagini se scriu despre Eminescu, dar lipsește până acum singura pagină care ne trebuie: pagina de critică. Cel mai umil poet contemporan își are studiul său, articolul său critic. Eminescu nu-l are”. Afirmația lui Călinescu este considerată de Virgil Diaconu ca fiind hazardată, Pagini de critică atribuită lui Eminescu existau prin Titu Maiorescu, Vasile G. Morțun, Nerva Hodoș, Ilarie Chendi și chiar Tudor Vianu. Mai mult, pe o coloană întreagă Virgil Diaconu demonstrează că „George Călinescu își contrazice proprioa teorie care afirmă că dintr-un studio critic trebuie să rezulte „certitudinea că Eminescu este un poet mare”.

Trecând la Garabet Ibrăileanu, Virgil Diaconu evidențiază și punctual de vedere al acestuia prin care prezintă modul defectuos în care a fost evaluată, până la el, poezia lui Eminescu: „La început, pe Eminescu nu l-a înțeles nimeni, afară de Maiorescu, dar și el necomplect”. Eseul continuă cu idei/exemple extrase din articolul „G. Călinescu. Viața lui Eminescu” scris de Garabet Ibrăileanu și despre care Virgil Diaconu conchide: „…este, de fapt,un scurt istoric al receptării poeziei lui Eminescu, cel mai bun de până la el, în care critica demonstrează că poezia eminesciană este, în general, evaluată prost de către critica literară , mai precis că ea este deformată, minimalizată, negată sau de-a dreptul ignorată. Se vede astfel că evaluarea poeziei eminesciene depinde întotdeauna de competența sau incompetența estetică a evaluatorilor, așa încât criticii competenți estetic vor evalua corect, în timp ce criticii modești, adică cei lipsiți de gust esthetic, de cultură estetică sau de principii poetice estetice de evaluare, vor evalua poezia lui Eminescu întotdeauna deformat, eronat, fals. Exemplele date de G. Ibrăileanu în acest sens sunt convingătoare”.