O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

“Dilema veche” nr. 931 din 10-16 februarie 2022. În “Momentul de cultură” nr. 17, v-am prezentat punctual de vedere al lui Nicolae Breban despre cuplul Caragiale – Eminescu, prin care demonstra  că cei doi, printr-o raportare la operă şi comportament, se află într-o relaţie de disjuncţie.  În “Dilema veche” nr. 931 din 10-16 februarie 2022, istoricul şi criticul de artă Pavel Şuşară, în eseul “Jocul privirii”, reia tema binomului Eminescu – I.L. Caragiale, demonstrând exact inversul teoriei brebaniene, considerând  că între cei doi trebuie să vedem o relaţie de complementaritate.  Anii 1883 (când este publicat „Luceafărul”) şi 1884 (când este publicată „O scrisoare pierdută) nu ar fi un hotar care impune ideea incompatibilităţii celor doi şi a separării a două lumi: una „atemporală, rece şi incoruptibilă” (eminesciană) şi cealaltă “temporală, perisabilă  şi supusă unui hedonism ludic şi frivol” (a lui Caragiale).

Din această perspectivă, Pavel Şuşară adaugă: “Priviţi, însă, prin fereastra cu o enormă vizibilitate asupra lumii pe care o deschid cele două capodopere ale literaturii române, “Luceafărul” şi “O scrisoare pierdută”, ambele intrate şi sedimentate în conştiinţa colectivă cu vigoarea organică a unui produs folcloric, de substrat,  Eminescu şi Caragiale trăiesc mult mai convingător şi mai profund sub semnul genului proxim decât sub acela al diferenţei specifice Până şi succesiunea banală a celor două opera, “Luceafărul” – 1883,  “O scrisoare pierdută” – 1884, pare a sugera mai curând o necessitate urgentă decât un simplu accident cronologic, din specia istoriografiei de primă instanţă. Într-un astfel de scenariu, “Luceafărul” eminescian îşi depăşeşte simpla condiţie şi elementara funcţie literară, asumându-şi rolul paradoxal de a justifica metafizic şi de a acredita justeţea, autenticitatea şi necesitatea înaltă a lumii lui Caragiale.

Pavel Şuşară consideră că Eminescu, prin Cătălina, a realizat „unul din cele mai fascinante, mai complexe şi mai contradictorii personaje-simbol din întreaga literatură română”.  Astfel că:  1. „ea încorporează, în egală măsură, dilemele patetice ale unei eroine antice, dar şi abuliile şi frisoanele de budoar al unei starlete din seria roz”; 2. „adevărata dramă şi toate trăirile amestecate şi liric-compulsive ale Cătălinei nu stau în presupusa ei neputinţă de a-şi depăşi condiţia, probă la care nici nu se supune, ci în incapacitatea ei de autoevaluare, altfel spus de a-şi explora şi de a-şi valorifica propriul potenţial, ea fiind înzestrată fundamental cu o natură dublă”; 3. „rolul ei, în structura ideatică şi în arhitectura mistică a poemului, nu este acela de a marca ruptura şi de a confirma imposibilitatea comunicării, ci, dimpotrivă tocmai acela de a face posibilă comunicarea şi de a pune în contact nemijlocit lumea imediată, diurnă, cu cea revelată şi transcendentală”;  4. „condiţia ei omenească şi pământeană, potenţial restrictivă şi provizorie, este dublată explicit de o predestinare sacră”. Demonstraţia lui Pavel Şuşară porneşte de la observaţia că Eminescu evidenţiază acest fapt chiar din începutul poemului: „el îi precizează atât unicitatea („şi era una la părinţi”), cât şi obârşia aleasă („din neamuri mari, împărăteşti”), dar şi condiţia de aluzie celestă („cum e fecioara între sfinţi”), ceea ce îi acreditează şi îi consolidează investitura supraumană şi vocaţia transcendentă. Şi tocmai în consecinţa acestei predestinări, Cătălina are acces liber la sacru şi la sferele înalte ale atemporalităţii, iar tot ceea ce urmează nu mai intră sub regimul disponibilităţii, al capacităţii de acces, ci exclusiv sub acela al liberei decizii sau, altfel spus, al liberului-arbitru”. Cătălina însă, spune Pavel Şuşară, a refuzat eternitatea, „ratează lucid absolutul”, rămâne în lume,  într-un cuvânt, refuză sacralitatea: „Deteriorându-şi regimul ontic şi vocaţia transcendenţei, Cătălina fisurează întregul blindaj mistico-metafizic care o proteja, iar prin aceste fisuri, prin breşele nesecurizate, irupe şi invadează enorma viitură a lumii lui Caragiale. Principiile înalte devin fiinţe mărunte, întreaga lume astrală îşi preschimbă mecanica transcendentală în viermuială istorică, iar uluitoarele trasee ale luminii incoruptibile se transformă într-un biet metabolism social, inconsistent şi derizoriu. Ieşită de sub determinările şi din condiţia ei metafizică, preafrumoasa Cătălina se numeşte acum Zoe Trahanache, iar visul ei galactic se ipostaziază într-un infim document al fericirii prohibite, care se plimbă haotic, la firul ierbii şi pe un traseu la fel de imprevizibil ca o indeterminare cuantică: buzunarul Cetăţeanului turmentat, singurul purtător de extaz şi încă apt pentru transe mistice – căptuşeala pălăriei lui Caţavencu şi retur. Oportunist şi eficient, vicleanul copil de casă, Cătălin, se instalează confortabil în scaunul de prefect din capitala unui judeţ de munte”.

Concluzionează Pavel Şuşară: „Prinşi în vârtejul aceleiaşi lumi, Eminescu şi Caragiale nu sunt, de fapt, în disjuncţie, ci într-o continuitate aproape magică. Ei nu sunt separaţi în fond, ci doar în unghiul de percepţie şi în strategiile privirii.  Eminescu priveşte Universul printr-un ochean întors iar distanţa anulează detaliile şi preschimbă vederea în contemplaţie, în timp ce Caragiale priveşte prin el în poziţie normală, şi atunci excesiva apropiere oferă o imagine hipertrofiată, un gros-plan devastator, în care detaliile devin agresive până la monstruozitate („simţ enorm şi văz monstruos”). Astfel, privirea se transformă, implacabil, în bisturiu, iar intervalul 1883 – 1884 nu este, privit la scara mare a istoriei şi a fiinţei, decât clipa necesară pentru răsucirea ocheanului.”

Tot în acest număr al „Dilemei vechi”, Andrei Pleşu publică articolul „Mică antologie despre chipul nocturn al patriotismului”, convins fiind că „întotdeauna au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice”. Andrei Pleşu reţine din Eminescu: „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă  deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor”, trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petic de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub forma de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”(„Timpul”, 21 aprilie 1881).

Din acelaşi număr al revistei merită reţinută o atitudine a lui Dan Perjovschi: „Politica culturală se face cu cei care fac cultură”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News