O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI – ZIGZAG BOTOŞĂNEAN

Primesc  revista „Lumină lină” nr.1 (ianuarie – martie 2014). Cele 152 de pagini îngemănate ca într-o carte sunt astfel alăturate încât dau revistei o eleganţă dumnezeiască.  Multitudinea rubricilor, a titlurilor şi a autorilor  sugerează un spirit al armoniei intelectuale cum rar se întâmplă pe la alte reviste unde orgoliul îţi sare la beregată de cum  treci de prima pagină. Revista „Lumină lină”, împrumutând din spiritul   directorului sau, preotul, profesorul şi scriitorul Theodor Damian, devine un admirabil prieten atât pentru cititor cât şi pentru creator.  În acest număr publică poezie: Mihaela Malea Stroe, Gellu Dorian, Ioana Diaconescu, Paula Romanescu, Mariana Pândaru, Silviu Guga, Paulina Popa, Mihaela Albu, Mariana Floarea, George V. Precup, Ion Haineş. Cristina Şoptelea, Passionaria Stoicescu, Marcel Miron, Nicolae Petru Vrânceanu, Eugen Evu, Lucreţia Andronic, Cornel Balaban, Albert Voka, Ion Scorobete, Ion Maria, Vasile Popovici, Stejărel Ionescu, Ioan Gâf-Deac, Alex Amalia Călin, Irimie Străuţ şi Elena Baciu.

Reţinem  „Stop cadru” scrisă de Cristina Şoptelea: „Nu pot vorbi decât în numele meu / peste dealuri strig cocorii să se întoarcă în pântecele / pământului cu ochiul de furtună / în care te legeni până la sfârşitul nopţii iată cum, // calm, vă vorbesc / să nu tulbur apa de ploaie / din lighenele vechi ce le-a pus mamaia la streaşină / ne spălăm frigurile, doar carnea / se bucură de sarea mării / zvârcolindu-se într-o cursă a morţii.”

            Destul de consistent spaţiul acordat cronicii literare şi recenziei. Consider că  Theodor Codreanu, în eseul „Creştinismul eminescian”, este prea blând cu Răzvan Codrescu, autorul cărţii „Eminescu şi credinţa”.  Theodor Codreanu încearcă să ne convingă că „…Răzvan Codrescu este neînţeles în demersul său…”.  Excelent folosită arta sintezei   de către Vasile Andru în eseul „Căsătoria ca ascetism pozitiv”: „Gânditorul creştin Vladimir Soloviov, în lucrarea „Sensul iubirii”, consideră că monahismul este inferior căsătoriei, din punct de vedere al calităţii ascezei. (Prin „asceză”, înţelegem: vieţuire profund spirituală, bazată pe renunţare la lumesc, adică la lumescul sordid şi rudimentar, asceţii putând trăi în lume, dar netrăind ca ea). După Soloviov, ascetismul comportă două trepte: a) Ascetismul negativ (apofatic), adică cel monahal. b) Ascetismul pozitiv (catafatic) în căsătoria veritabilă. Soloviov estimează că ascetismul călugărului nu conduce decât la anghelosis (îngerificare), în cel mai bun caz. Căsătoria veritabilă este calea divin umană spre theosis (îndumnezeire, comuniune cu Dumnezeu); 

Renumitul jurnalist Ioan Rotundu face pe blogul său o radiografie a „familiei moliilor”. A vorbi despre molii  nu  înseamnă o  neapărată  întoarcere  într-o atmosferă balzaciană,  într-o „casă a moliilor” unde toţi se mişcă asemenea  moliilor.  O poetă, a cărei nume nu-l mai reţin, spunea într-o poezie: „… copacii mei crescuţi cu molii otrăvite”. Cu ceva timp în urmă, prin 2010 sau 2011, la Chişinău a apărut o carte semnată de Doina Postolachi, având ca titlu „Poem cu molii”, şi scrisă, după cum spunea autoarea, cu scopul „să roadă timpul multor critici de-acum înainte”.

            Există şi „drame” printre molii,  precum cea observată de Adrian Mihălcioiu: „O molie roşie iubea / o lână albastră din / Pulovărul deşirat / de bunica…”. Aldous Huxley vorbea despre „pasiunea moliei pentru stea”, în  timp ce altcineva  compara România cu un dulap plin cu molii  care n-ar avea altă treabă decât să roadă tot ce am strâns cu trudă.

Într-un cuvânt, să pui molia să-ţi invadeze universul poetic este un semn de îndrăzneală şi  chiar de originalitate!

Ioan Rotundu umblă prin dulapul cu molii numit România şi extrage trei ramificaţii ale acestei familii: 1. molia profesională („care roade la prestigiul profesional al colegului”); 2. molia politică („ea fiind un descendent al moliei profesionale comuniste şi a apărut în perioada postdecembristă”); 3.  molia culturală. 

            Despre cea de-a treia specie, spiritul analitic al jurnalistului se manifestă astfel: „Ea roade prin mediile literare, muzicale, teatrale, în domeniul artelor etc. Molia culturală nu are o scară a valorilor şi nici nu consideră necesar să aibă aşa ceva. Rolul moliei culturale este să distrugă creaţiile altora, să distrugă valorile creative, să-i denigreze pe toţi. Cei care-i sunt superiori prin opera realizată. Molia culturală n-are operă, n-are creaţie dar se  prezintă în societate ca fiind un geniu cultural supus marginalizării tocmai pentru că, susţine ea, a stârnit invidia breslei. Molia culturală, atunci când o personalitate din domeniu este răsplătită cu onoruri publice, îi va găsi atâtea imputări că bietul om se va gândi serios dacă se merită să primească acele onoruri. Ca şi molia profesională, molia culturală roade prin întuneric, adică pe la spate, discret şi alegându-şi ca partener de dialog persoane care la rândul lor sunt nemulţumite de succesul altora”. Continuă Ioan Rotundu: „Prin Botoşani, această specie este bine reprezentată şi creează mari pagube imaginii culturale a judeţului”.           

Revista  „Zon@  literară” nr 1-4 din 2014 publică un interviu luat de  botoşănenul Paul Gorban lui Nicolae Manolescu. Întrebările au vizat câteva domenii precum: Mihai Eminescu, Generaţia 80, Generaţia 60,  Cenaclul de luni, Nobelul pentru un scriitor român, politicienii şi cultura, USR etc. Spune Nicolae Manolescu, în stilul său caracteristic de-a o da pe după vişini când e la Botoşani, despre Mihai Eminescu: 1. „E un clişeu şi cred că cei mai mulţi care îl ştiu pe Mihai Eminescu ca fiind poet naţional e pentru că atâta ştiu despre el. Mie personal formula îmi displace. Şi mă întreb ca nemţii cum ar fi să spună „Goethe, poet naţional”; 2. „ Nu ştiu de fapt ce ar putea  însemna a fi un poet naţional, dar dincolo de asta, acest clişeu are meritul tocmai de-al  face pe Eminescu cunoscut în cercuri foarte largi”; 3. „Eu cred că nu resursele lui Eminescu se epuizează, nu resursele scriitorului, ci resursele comentatorilor. Aici nu e problema la scriitor, ci la critică. Câtă vreme critica va avea resurse noi de interpretare şi va reuşi să-l citească pe Eminescu în aşa fel încât să-l facă interesant pentru generaţiile care vin, Eminescu va exista. (…) Dacă nu reuşim să facem asta, Eminescu nu piere pe mâna lui, ci pe mâna noastră, a criticilor”.

            Întrebat dacă Mihai Eminescu poate fi considerat brand de ţară, Nicolae Manolescu răspunde: „Nu. Ne trebuie ceva mai modern”.