O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 1-2 din 2023. Gellu Dorian răspunde anchetei revistei.  Nimic despre Eminescu în acest număr dublu al revistei Uniunii Scriitorilor din România. Botoşaniul este prezent prin Gellu Dorian printr-un răspuns  dat lui Cristian Pătrăşconiu la întrebarea „Ce credeţi că trebuie făcut, astfel încât condiţia literaturii române de astăzi să se schimbe în bine?” Într-un răspuns dens, Gellu Dorian înşiruie peste 5o de „credinţe”, „reguli”, „necesităţi” sau cum vreţi să le denumiţi, multe dintre ele nerespectate nici de autorul lor. Reţin câteva: 1.”Să priveşti lumea, tu ca scriitor, aşa cum te priveşte lumea pe tine”; 2. „Să te întrebi atunci când constaţi că nu te priveşte, că trece pe lângă tine fără să te observe, de ce face acest lucru. Şi să găseşti răspunsul în atitudinea ta, nu în reacţiile lumii din jur”; 3. „Să trăieşti istoria literaturii vii din care faci parte şi cu ochii învinşilor, care fac şi ei parte din acest fenomen, deşi sunt ca şi când n-ar fi pentru tine, ajuns acolo unde crezi că ai cucerit veşnicia”; 4. „Să te întrebi mereu de ce literatura română, precum şi lumea din jurul ei, are atâtea eşecuri, atâtea neizbânzi, puţine victorii care contează în ochii lumii în care vrei să ajungi, şi să găseşti răspunsul în destine tragice ca  al lui Eminescu, care, ucis de timpul său, a învins , chiar dacă rănile de pe trupul lui nu sunt citite cum trebuie”; 5. „Să te întrebi de ce marile valori ale literaturii din care faci parte au avut atât de mult de suferit, de ce nu s-a învăţat nimic din tragediile lor, de ce şi azi  sunt lăsaţi în tragicul lor destin, fără a se corija poziţia faţă de ei, ci mai degrabă adâncindu-li-se cuţitul în rană, înfipt de o posteritate din care faci şi tu parte”; 6. „Să nu faci clasamente, aşa ca la fotbal, să nu râvneşti la premiul altuia, să nu furi, să nu ai mai mulţi idoli din afară, mai ales falşi, înşelători, să nu huleşti limba în care scrii, să nu o strici, să nu crezi că totul începe cu tine, că literatură bună este numai ceea ce scrii tu”. Şi aş putea continua.

Citește și MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (108)

„Ziarul Lumina”  nr. 8 (5223) din 8 ianuarie 2023  publică articolul „Pe urmele paşilor lui Eminescu în Bucureşti”, semnat de pr. Nicolae Dascălu. Reţin: „Tânărul Eminescu ajunsese pentru prima oară în Bucureşti pe la 17 ani.  Trecea munţii din Transilvania în Muntenia, în căutarea trupei de teatru care îi oferea atunci libertatea şi visul unei vieţi artistice intense. Pribeag în Bucureşti, sufleor şi copist la Teatrul Mare, el pleacă împreună cu trupa lui Pascali în oraşe muntene apropiate, apoi către Ardeal şi Banat, pe la Sibiu, Lugoj, Timişoara şi Arad. În 1869 lua calea Vienei, pentru studii de filozofie, la insistenţele familiei. Dar viaţa bucureşteană implicată în cel mai profund sens social şi artistic începea în toamna anului 1877, atunci când, la invitaţia lui Ioan Slavici şi la propunerea lui Titu Maiorescu, Eminescu intră în echipa redacţională a ziarului „Timpul”. O placă memorabilă instalată pe zidul clădirii din imediata apropiere a intersecţiei dintre strada Lipscani şi Calea Victoriei aminteşte trecătorilor: „În această casă poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul TIMPUL între anii 1877 – 1879”. Redacţia ziarului era atunci în clădirea hanului Filipescu, devenit apoi Palatul Dacia, vizavi de Hanul Mănăstirii Zlătari”. Realitatea este că Eminescu nu a avut niciodată propria casă, a locuit în spaţii modeste pentru că, spune autorul,  „ţinta vieţii sale era arderea neîncetată în laboratorul creaţiei poetice, al cunoaşterii şi al ostenelilor gazetăreşti”. Din articolul semnat de pr. Nicolae Dascălu reţinem câteva adrese la care a locuit Eminescu în Bucureşti: 1. Strada „Sapienţei” nr. 4, într-o chilie a Mănăstirii Caimata din spatele Bisericii „Sf. Gheorghe” – Nou; 2. Casa lui Titu Maiorescu, pe strada „Mercur” nr. 1, unde aveau loc şedinţele „Junimii” bucureştene; 3. În casa lui Dinu Mihail, împreună cu familia Slavici, peste drum de Biserica Albă; 4. În 1879 era într-o casă din mahalaua Bisericii „Sfântul Nicolae” – Tabacu; 5. În 1881 într-o casă din „Piaţa Amzei”;  6. Pe strada „Şipotul Fântânilor”, într-o casă despre care Camil Petrescu spunea că  „e veche, cu etaj, ziduri leproase, geamlâcuri cârpite, curte bătătorită, arbori sălbăticiţi”.

„Ziarul Lumina”  nr. 8 (5223) din 8 ianuarie 2023  publică articolul „Eminescu şi muzica” semnat de arhim. Mihail Daniliuc.  Merită reţinute cinci idei care constituie arhitectura acestui articol: a) „Eminescu s-a lăsat pătruns de muzică, făcând din aceasta un filon perpetuu al tumultuoasei sale vieţi: armoniile sonore i-au hrănit mereu imaginaţia şi visarea, dorurile şi clipele de singurătate, alimentându-i cu ritmicitatea lor setea de frumos şi adevăr, de perfecţiune şi înălţare spirituală aşa cum reiese din propriile sale afirmaţii: „Muzica mă predispune spre o visare creatoare… mă transformă cu desăvârşire… cred uneori că plutesc în sferele divine ale nemuririi dumnezeieşti”; b) „Nici căminarul Gheorghe Eminovici nu se arăta străin de muzică: tatăl său, bunicul poetului, Vasile, era cântăreţ bisericesc. Toţi cei şapte copii ai dascălului Vasile au învăţat carte de la un coleg al lui, dascălul Ioniţă din Suceava, care le-a predat şi noţiuni de interpretare la câteva instrumente muzicale. Mărturiile apropiaţilor confirmă că Gheorghe Eminovici ştia să cânte la flaut”; c) „Muzica bisericească l-a însoţit toată viaţa pe Eminescu, dovadă fiind versurile de o muzicalitate aparte, impregnate de sunetul toacei şi al clopotului, al stihirilor auzite la strană, al puternicului mesaj religios”; d) „Aceste particularităţi ale poeziei sale l-au făcut pe criticul literar Tudor Vianu să constate: „Cântecul eminescian imposibil de confundat cu altul, lucrează cu puteri magice asupra cititorilor săi şi duce cu sine mesajul gânditorului, al pictorului naturii şi al rapsodului iubirii”; e) „În cei cinci ani de studii la Viena şi Berlin, Eminescu dobândeşte şi „axiologia” muzicală. Student la Berlin, a urmat seminarul de muzicologie al profesorului J.G.F. Bellerman, iar la Viena s-a întâlnit cu Johann şi Eduard Strauss. Mai târziu, astfel de cunoştinţe l-au ajutat să scrie, ca ziarist, cronici muzicale aidoma marilor critici de gen. În „Curierul de Iaşi”, dar şi în „Timpul”, Eminescu a dovedit de multe ori că este un veritabil critic muzical.

Articolul este completat de o serie consistentă de mărturii: Ştefan Cacovean (unul din colegii poetului): „Eminescu vorbea rar şi dulce şi tot ascultându-l aveai impresia că asculţi o melodie”; Matei (fratele poetului): „Mihai cânta bine din gură, ca şi mama, şi Harieta”; Alexandru Vlahuţă: „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară”; Constantin Bărcănescu (tenor, contemporan cu poetul): „Eminescu avea o voce mică, dar dulce şi mlădioasă. Rostea cuvintele cu o expresiune şi cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreţ”; Ioan Slavici aminteşte câteva cântece preferate  ale lui Eminescu şi pe care le cânta frecvent, cum ar fi „Eu sunt Barbu Lăutarul” şi Frunză verde baraboi”; Tincuţa Vartic (femeia cu care trăia Creangă în bojdeuca Ţicăului): „Eminescu cânta frumos cântece populare ori bisericeşti şi avea un glas dulce de-ţi dădeai cămaşa ca să-l asculţi”.