O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
Gellu Dorian, în „România literară” nr. 3 din 2022, publică un interviu cu Marta Petreu. Reţinem: 1. „m-am ferit cât am putut, în ultimul deceniu, de premii, prea stârnesc ele invidia şi ura. Acum se pare că a venit rândul meu să fiu urâtă”; 2. „dragă Gellu, din nou ai dreptate, în sensul că Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, de tine înfiinţat, deci instituţia şi creaţia ta, are cel mai mare potenţial de scandal dintre toate coroniţele literare de azi din România”; 3. „la prima mea carte am fost fericită. Presa literară de pe vremea socialismului funcţiona, cred că prin înţelegerea tacită dintre criticii literari, în aşa fel încât debutanţii erau asumaţi şi atraşi în aripa anti-sistem a lumii literare. Existau două tabere mari, filocomuniştii şi anticomuniştii. Criticii din tabăra anti mi-au comentat foarte bine cartea”; 4. „se pare că Europa intră de bunăvoie într-un univers orwellian. Noi, cei din Europa de Est, ştim ce înseamnă asta, şi ne înfiorăm cum se cuvine”; 5. „după 1983 eu nu am mai putut publica nimic, nicăieri. Nimic, adică pur şi simplu nu am mai putut publica nici măcar un textuleţ în vreo revistă, ce să mai vorbim de volume”; 6. „în 1991, când Vasile Igna m-a întrebat dacă nu am un volum de poeme pentru „Dacia”, mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior”; 7. „eu scriu când am ceva de spus, când o voce interioară începe să îmi dicteze imperativ versuri şi versete”; 8. „poemele nu vin dacă nu le aştepţi”; 9, „dacă ar fi s-o iau de la început, adică dacă aş avea 18-19 ani, dar cu mintea de acum, n-aş mai scrie nici un rând”; 10, „dacă m-aş întoarce în 1990, de asemenea cu mintea de acum, în loc să scriu despre Cioran aş face precum Cioran: aş părăsi România în grabă, cu gândul să nu mă mai întorc aici decât în vizite estivale, şi, fireşte, n-aş mai scrie nici un rând”;
Nicolae Georgescu, în „Cafeneaua literară” nr. 4 din 2022, despre eminescologie: „Fiind un domeniu atât de vast, eminescologia a devenit chiar o ştiinţă. Asta înseamnă într-adevăr analişti – dar şi hermeneuţi. Condiţia criticului literar în acest domeniu este şi ingrată, dar şi favorizată. El trebuie să ştie ce s-a zis până acum, cine a zis, cum a zis, cum a fost contrazis etc. Asta se putea în perioada interbelică şi chiar acum 40-50 de ani, dar azi, când scrisul este necontrolat cantitativ, nu se mai poate. Şi nici nu este obligat criticul literar la atâta diligenţă bibliografică. El are literatura virgină în custodie, hectare de prime apariţii… Şi totuşi, ferice de critic când se apleacă prima dată asupra lui Eminescu şi-i „iese” o vorbă memorabilă. Nodul de semne şi semnificaţii numit eminescologie se apropie de lume mai mult prin asemenea vorbe memorabile, decât prin formulele analistului. În acest sens, toţi criticii sunt bineveniţi alături de Eminescu. Mie, personal, îmi place Dimitrie Caracostea, pentru că-l critică atât de aspru pe G. Călinescu, dar şi acesta din urmă, pentru că nu ţine cont de el. Îmi place I. E. Torouţiu, tot pentru că-l critică aspru, mult mai aspru decât Caracostea, pe acelaşi G. Călinescu, dar de data aceasta nu-mi place G. Călinescu, pentru că, pe de o parte, ţine cont de criticile acestea, iar, pe de alta, instituie asupra lui I. E. Torouţiu o tăcere ritualică: nici măcar cu numele nu-l găseşti în monumentala „Istorie”;
Alex Ştefănescu, în „Cafeneaua literară” nr. 5 din 2022, răspunzând la întrebarea: „Este Eminescu luceafărul din poezia „Luceafărul”? Spune distinsul critic: „…se poate răspunde astfel: bineînţeles că este Eminescu, bineînţeles că nu este Eminescu! Orice scriitor proiectează în ceea ce scrie ceva din sine. Flaubert a declarat (şocant, fiind vorba de un personaj feminin): „Madame Bovary c`est moi”. Nicolae Breban a mers şi mai departe, parafrazându-l pe Flaubert în legătură cu un personaj grotesc, demn de dispreţuit: „Grobei c`est moi”. Eminescu ar fi putut spune: „Luceafărul c`est moi”. În viziunea lui Nicolae Manolescu, poetul ar fi putut continua: „Cătălina c`est moi”, „Demiurgos c`est moi”, „Cătălin c`est moi”. Eminescu interpretează, într-adevăr, toate cele patru roluri, dar din punct de vedere biografic se regăseşte totuşi în luceafăr, cunoscând din proprie experienţă tristeţea omului superior condamnat la singurătate. Asemenea identificări nu sunt simpliste şi ridicole decât dacă un exeget le consideră şi suficiente. Faptul că îl recunoaştem pe poet în personajul său nu înseamnă că am spus tot ce se putea spune despre poem. Biografia este transfigurată în operă. Viaţa devine, prin traducerea ei în limbajul poeziei, semnificativă. Realitatea se transformă în ALTCEVA. Dar la originea întregii construcţii se află, totuşi, dorinţa intensă a poetului de a spune ceva despre el însuşi şi despre situarea lui în lume.”;
Emil Cioran în „Singurătate şi destin”: „Oare ce am face noi dacă n-am fi avut pe Eminescu? Şi este o groaznică ironie, de o semnificaţie dureroasă, că în ţara în care toate lucrurile sunt pe deplin explicabile, în care totul este accesibil până la platitudine, Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă.”;
Titu Maiorescu în „Eminescu şi poeziile lui”: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”;
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News