O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Alexandru Tocilescu, în „România liberă” nr. 5444 din februarie 2008: 1. „cred în nevoia de cultură”; 2. „onoarea, cuvântul dat, respectul faţă de jurământ şi individ, sunt lucruri care au apus în România”; 3. „e atât de slabă şi modestă cultura la noi, încât o piesă de Shakespeare trebuie cunoscută aşa cum e”; 4. „eu am învăţat de la profesorul meu, David Esrig, că teatrul este imagine. Eu joc teatru vizual”; 5. „eu, ca regizor, sunt poate ilustrativ, îmi place să se şi vadă ce vorbim pe scenă. Întotdeauna am făcut teatru vizual, de imagini”; 6. „jazz”-ul este o muzică în care confruntarea există în însăşi structura sa intimă”;
Cristina Modreanu, în „Gândul” nr. 842 din februarie 2008, scrie despre o piesă de teatru a lui Cehov, intitulată „Platonov”. Piesa a mai fost numită „Piesa fără titlu” sau „Fără tată”. Se spune că ar fi o piesă de teatru care poate fi pusă sub semnul „teoriei nimicului”. Spune Cristina Modreanu: 1. „Platonov, unul dintre cele mai fascinante personaje a lui Cehov din piesa din tinereţe, rămasă neterminată”; 2. „Împietrirea în propria-i existenţă şi felul în care el lasă, iresponsabil, să treacă pe lângă el oameni, iubiri, drame, fac din Platonov prototipului ratatului dramatic”; 3. „Piesa conţine cel mai bine acel „concentrat de nimic”; 4. „Acolo unde nu se întâmplă nimic, viaţa se vede cel mai bine în curgerea ei”; 5. „În piesă curgerea nu are vreo direcţie, personajele plutesc amestecându-se într-o baltă stătută, iar unele dintre ele cad, inevitabil, la fund”; 6. „Cel mai greu e să vorbeşti despre nimic”; 7. „Plictiseală înseamnă: să tot dai ochii peste cap, să tot bâţâi din picior, să-ţi aranjezi mereu şuviţele rebele etc.”;
Eugen Simion, despre „douămiişti”: 1. „renunţă la biografismul ludic şi livresc”; 2. „ se despart radical de modelele lirice anterioare, în primul rând faţă de ceea ce s-a numit postmodernismul generaţiei 80”; 3. „douămiiştii recomandă: performatism, fracturism, deprimism şi utilitarisn”; 4. „se întorc la metafizică fără a renunţa la angajamentul existenţial al poetului”;
Eugen Simion prezentându-l pe Claudiu Komartin ca exponent al douămiismului: 1. “nu are numai talent, are şi preocupări teoretice” (poezia este o stare de spirit, un mod de existent, un chip determinat de a te situa faţă de lumea de afară”; 2. “readuce în poem marile teme: creştinismul cosmic (în sens eliadesc) şi sentimentul incompletitudinii (de sursă romantică); 3. “vrea să limiteze fascinaţia pe care colegii săi de generaţie o au pentru negativităţile lumii”; 4. “face o poezie ostilă oricărui model cultural” (vezi “Ziua” nr. 4149 din februarie);
„Monstrul sulfuric de pe lângă Buhuşi” face referire la „epoca Ceauşescu”. Fapta ar fi reală şi a fost povestită de cineastul Cristian Mungiu, în „Gândul” din 3 ianuarie 2008: „Păi, să vă spun un caz de-atunci, de prin Moldova, cu o femeie care s-a dus să-şi facă avortul într-o pivniţă. Acolo, insul care o aştepta, îi spune: vezi masa asta? Pe ea o să te lucrez. Vezi butoiul asta? E plin cu apă. Aici te speli dacă reuşeşte chiuretajul. Dacă nu, vezi butoiul ăstălalt? E plin cu acid sulfuric. În el o să te topesc”;
Regizorul şi poetul Nicolae Cabel îmi trimite de la Bucureşti patru cărţi. Încep cu volumul „Corabia cu plete” ( „o sută unu sonete”, Editura „Tipografia Intact”, Bucureşti, 2015), un fel de cauţionare euforică adusă lui Arthur Rimbaud. Reţin câteva versuri dintre cele 1414, câte cuprinde volumul: „luntraş între cuvinte e poetul”; „azi, caut singur Cosmosul – fântână”; „şi fulgii cad dinspre pământ spre cer” ; „pe bolta logodită cu menhirii”; „şi timpul-înger, uneori chiar gâde”; „eu, fir de iarbă, sub nara unui miel”; „aseară s-a-ntâlnit cu-n glonţ”; „mă părăsise umbra, o sfâşia furtuna”; „ne izgonea din faguri, spre-nviere”; „doar sâmburi de lumină plâng în noi”; „şi-atunci spuneai că roua te mai doare”; „şi Timpul se conjugă cu flautul, osmotic”, „ştiam că-n noapte stelele transpiră”; „şi tălpile de lună le ştergeam”; „Pământu-i libelulă în ocol”; „o strajă-i chiar fiinţa mea, măruntă”; „o poartă-nsingurată în eter”; „se rătăceşte vântul pe-o vioară”; „aş pune iarăşi lebede la sănii”; „un fluture-i nisipul care zboară”; „lăcustele iubirii plângeau în a lor mâini” etc.;
Am citit „Dicţionar de epigrame” (Editura „Litera”, 1981, selecţie de Mircea Trifu). A rămas unic în larga arie a dicţionarelor româneşti prin două aspecte: în primul rând, prin faptul că n-a mai apărut altul până astăzi, în al doilea rând, prin ideea celui care a făcut selecţia de a consacra definiţia epigramatică. Pentru exemplificare, mi-am propus să-l deschid de trei ori, la întâmplare, şi să redau primul cuvânt şi definiţia sa epigramatică: prima deschidere (p. 84), cuvântul INVIDIA = „Invidia-i o răutate / Ce te încearcă uneori, / Când n-ai control de calitate / Asupra propriei valori.”(Gheorghe Chirilă); a doua deschidere (p. 106), cuvântul NEPTUN = „Zeii i-au cedat onoarea / (Socotindu-l mai capabil) / De a fi cu scăldătoarea / Responsabil” (D. C. Mazilu); a treia deschidere (p. 28), cuvântul CĂSĂTORIA = „Căsătoria, lucru dovedit, / E un contract semnat cu pompă mare / Şi un prilej, destul de fericit, / De-a te lega la cap când nu te doare.” (Gabriel Teodorescu). S-ar putea ivi şi la Botoşani un astfel de dicţionar? Categoric, da! Trei persoane îl pot alcătui: Gheorghe Hreapcă, Al. D. Funduianu şi Dumitru Monacu;
În preajma anului 1920, se punea problema revigorării spiritului junimist, ca urmare a trecerii în eternitate a pilonilor principali ai curentului. Punându-se şi problema cooptării lui Nicolae Iorga în acest demers, Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 226), reţine un punct de vedere dintr-o scrisoare a lui I. Paul: „Eu, personal, deşi am mare stimă şi admiraţie pentru munca uriaşă ştiinţifică a d-lui Iorga, pentru cinstea lui în cele materiale şi pentru curăţenia sentimentului său naţional, calităţi mari în lumea noastră de azi, cu toate acestea n-am fost de părere să-l amestecăm în acţiunea noastră. N-am fost de părere nu pentru alt motiv grav, ci numai pentru că e capricios şi incalculabil, cum sunt de altfel toate talentele mari, fiindcă la supărare prea dă fără cruţare şi de multe ori pe nedreptul cu piciorul când vasul e plin, ca vaca cea cu nărav.”;
Alina Gherman
luni, 21.08.2023 at 23:07
Rușine pentru medici ce îi avem în România . Merită pedeapsă maximă.Nu mai stați în case oameni buni ieșiți afară să se schimbe sistemul medical din România să nu mai aștepte șpagă să își facă datoria pentru căci au un salariu.Odihnestete în pace suflet curat și pur .Multă forță familiei și putere .Ți se rupea inima de cei trei copilași.Rusine sistemului medical din țara noastră.
NICU
marți, 22.08.2023 at 08:20
Cel mai slab prefect de după 1989!