O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DICȚIONAR SPECIAL 

DISCURSUL ACROTATIC: Este o temă puţin cunoscută de cititorul român. Ea este explicată de universitarul ieşean Ioan Alexandru Tofan în „Dilema veche” nr. 965 / 2022 şi reprezintă teza de doctorat susţinută, în 1985 la Sorbona, de Marin Tarangul: „Termenul „acrotatic” derivă din grecescul „acros”, care defineşte punctul extrem, apogeul.  O experienţă acrotatică este aceea care atinge extremitatea, fie în înălţime, fie, dimpotrivă, în adâncime. Sufletul, adevăratul subiect al tezei lui Tarangul, este purtătorul unei astfel de experienţe, iar icoana este vehiculul care i-o înlesneşte. Altfel spus, în faţa icoanei sufletul omului se descoperă pe sine în dimensiunea lui proprie, dar şi extremă: ca necunoscut. Viaţa spirituală nu înseamnă lămurirea acestui necunoscut, ci, dimpotrivă, aducerea lui. Spune Tarangul: „de îndată ce sufletul resimte evidenţa propriei sale adâncimi, se cufundă în ea ca în ceva care îi aparţine de drept  şi prin asta devine nespus de adânc”. 

CEAŢA ESTULUI: Sintagmă-metaforă ce aparţine lui Adrian Majuru şi pe care am întâlnit-o în eseul său „Lumi pierdute în ceaţa Estului” din „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2022:  „Estul are obiceiul să înghită oamenii şi visurile lor. Estul nu cunoaşte consistenţa certitudinilor, el hrăneşte ironia nebănuită a iluziilor. Aici „da” înseamnă „nu” şi „mai vorbim noi” înseamnă o profundă şi perpetuă tăcere.  Estul îi dă celui puternic senzaţia nemărginirii din care preia doar firimituri banale precum infatuarea, aroganţa, indiferenţa.  Pentru cei mulţi înseamnă nimicul fiecărei vieţi trăite, la fel, cu fiecare generaţie. Oraşele noastre par de neregăsit. Ne pierdem într-o prăbuşire continuă la fiecare colţ de stradă. Gotic, romantic, baroc, neoclasic sau eclectic, fiecare colţ de stradă este un eşec şi o lamentare, ambele îngropate în mâzgă cu respirare cu tot”. În „ceaţa estului” oraşele sunt „o lume a resemnării” şi un „cor antic ce-şi cântă perpetuu refrenul final”, gările  nişte „porţi părăsit a căror deschidere nu duce nicăieri”, străzile un fel de „labirinturi pustii cu capcane neştiute”, cimitirul  e şi el un „oraş pierdut cu respirare firească”, în timp ce idealul este ceva „grosier şi periferic”;

GEMELARITATE; Concept pe care l-am întâlnit în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 11 din 2022,  şi care aparţine pictoriţei Anca Paşa Deaconu, exprimat ca temă, alături de altele două,  în expoziţia „Faţă în faţă”, deschisă la Muzeul de Artă din Constanţa. Gemelaritatea, explică Luiza Barcan, cea care a vizitat expoziţia, „în plan literar, o găsim strălucit valorificată în romanul „Meteorii” a scriitorului francez Michel Tournier”. Gemelaritatea descinde din experienţa pedagogică directă  a artistei Anca Paşa Deaconu ce a implicat, în timp, lucrul cu mai multe perechi de gemene.  Gemelaritatea se corelează perfect, în expoziţia amintită, cu tema oglinzii şi cu tema dualităţii dintre alb şi negru, mai puţin luate drept culori şi mai mult ca simboluri cu mai multe conotaţii. 

DECALOGUL PENTRU MIRCIA: Este un decalog celebru în lumea umanistă pe care Nichita Stănescu îl compune în 1973 pentru artistul plastic Mircia Dumitrescu

1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi;
2. Să nu-ţi furi realul în real;
3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul;
4. Să nu vorbeşti în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este;
5. Să-ţi faci chip cioplit;
6. Să-ţi faci chip din linii;
7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei;
8. După ce le-ai făcut pe toate astea, încearcă să le îmbrăţişezi dacă poţi;
9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte;
10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. 

SINDROMUL HIKIKOMORI: L-am întâlnit descris de Roxana Istudor şi Silviu Ghering în „Taifasuri” nr. 915 din 2023: „Hikikomori este derivat din cuvântul japonez care înseamnă „retragere” sau „dispariţie tăcută”. Potrivit specialiştilor de la Asociaţia Germano – Japoneză din Munchen (Deutsch – Japanische Gesellschaft), care îl citează pe psihiatrul japonez Saito Tarnaki, profesor la Universitatea Tsukuba, datele oficiale arată că numărul celor afectaţi de acest sindrom din Japonia, persoane cu vârsta de peste 15 ani, este 1,75 milioane de oameni, numărul putând chiar depăşi două milioane de „retraşi”: „Hikikomori sunt definiţi ca persoanele care petrec şase luni sau mai mult fără a participa în societate, dar şi fără să sufere de o boală mintală”, punctează Saito. Spre deosebire de cei fără adăpost, de exemplu, aceşti oameni locuiesc în general cu părinţii lor. Se estimează că mulţi dintre ei îşi continuă acest stil de viaţă retrasă chiar şi la vârste mai înaintate. Având în vedere extinderea fenomenului, Saito consideră că în realitate numărul celor atinşi de acest sindrom ar putea ajunge şi la 10 milioane de japonezi în anii următori. Până în prezent, sindromul nu a fost inclus în „Manualul de diagnostic şi statistică al tulburărilor mintale”, dar datele de până acum atestă faptul că persoanele care prezintă manifestările Hikikomori au un IQ mai ridicat decât media şi percep în alt fel provocările lumii exterioare”. 

SINDROMUL LUMII  RELE (MEAN WORLD SYNDROME): L-am întâlnit descris de Stela Giurgeanu în „Dilema veche” nr. 979 din 2023. Este în fond o „boală” şi, spune Stela Giurgeanu, „a fost diagnosticată prin anii 60, de către George Gerbner, profesor şi cercetător în domeniul comunicării, care a patentat-o sub denumirea de „mean world syndrome” şi care  o descrie ca pe o  construcţie subiectivă a realităţii, în care oamenii ajung să perceapă  lumea ca pe un loc mai periculos decât este din cauza expunerii prelungite la ştirile negative vehiculate de mass-media.” 

CARE  ERA / ESTE  “ENIGMA”  OTILIEI?: Deşi foarte mulţi au încercat să descopere “enigma” Otiliei din romanul “Enigma Otiliei” (apărut în 1938, în două volume), nu au ajuns la  nici un rezultat credibil. Nici punctul de vedere al autorului, George Călinescu, nu i-au ajutat la nimic. Spune autorul romanului: “Pentru bunul motiv că în spatele acestui titlu nu se ascunde nici o…enigmă. Mi s-a cerut un număr de titluri şi am dat acolo unul mai atrăgător.” Totuşi, la un moment dat, George Călinescu a încercat să explice şi el care ar fi “enigma” Otiliei: “Căci aici nu e vorba de o fată care, în loc să ia în căsătorie un tânăr, preferă un  bătrân cu bani. Ci de altă problemă. Pascalopol concurează realmente pe Felix, ca bărbat.  Un om în vârstă poate fi iubit pentru el.  El are o fineţe pe care unele fete, mai rare, o preţuiesc. Tânărul, aprig, egoist, sperie.  Însă nici asta nu e “enigma”. În “enigma” Otiliei crede Felix. Pentru un tânăr de 21 de ani, care se crede irezistibil prin tinereţe, orice fată incertă e o “enigmă”. Nici un bărbat nu poate îndreptăţi femeia care fuge de el, mai ales pentru un om în vârstă. El nu-şi poate explica asta decât printr-o “enigma”.

BEŢIA DE CUVINTE: Sintagmă introdusă de Titu Maiorescu în articolul său „Studiu de patologie literară” (1873, „Revista Contimporană”). Codrin Liviu Cuţitaru, în „Dilema veche” nr. 984 din 2023, în articolul său de la rubrica „prezentul discontinuu”,  reia un citat din George Călinescu în care explică sintagma maioresciană (1946, „Naţiunea”): „Când Titu Maiorescu punea în circulaţie maliţioasa expresie „beţia de cuvinte” erau, se vede, alte vremuri. Viaţa noastră civică era încă plină de amenitate şi un Caţavencu ignora gramatica şi elementele economiei politice, dar dovedea o anumită gingăşie sufletească. Sunt unii care socotesc pe eroii lui Caragiale vulgari. Exagerare! Ei sunt  numai nişte oameni uşuratici,  superficiali şi în fond bonomi. Nu-ţi poţi închipui un Rică Venturiano mânuind pistoalele. Pentru Maiorescu „beţia de cuvinte” reprezenta o euforie blândă, rezultată din verbigeraţie. Individul atins de această intemperanţă constituia un spectacol inofensiv şi înveselitor. Astfel erau […] modelele lui Maiorescu – simpli agramaţi simpatici, nişte retori şi limbuţi cordiali”;