O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Camil Petrescu despre poezie: „Poezia e în funcţie de real care poate fi el însuşi vag, nebulos, inefabil, imaterial, greu de pătruns, dar trebuie exprimat întotdeauna în mod adecvat. Poezia nu este deasupra realului ca un nor, este numai o depăşire a realului, porneşte din real, ca de la un prag.”;
Un text cules de Viorel Marineasa în Sadova (Timiş): „Frunză verde de susai / Pusei şaua pe doi cai / Şi plecai cu ei la Rai. / Nici la Rai nu poţi să stai / De mirosul florilor / Şi de dorul fetelor.”;
Paradoxul uciderii poetului: Aparţine lui Mihai Zamfir şi l-am întâlnit în „România literară” nr.22 din 2005: „Puterea care ucide un poet din cauza vremurilor sale aduce artei acestuia, involuntar, supremul omagiu.”;
Vietatea tricefală născătoare de monştri: Descoperirea aparţine Dianei Popescu şi am întâlnito în „Gândul” din 15 august 2005: „Progresul, Dragostea şi Absurdul nasc, laolaltă monştri. Acţionează ca o vietate tricefală care n-are altă treabă decât să zămislească făpturi bizare. Prezentul e populat de făpturi aberante, adăpostite sub umbrela justificativă a iubirii neţărmurite.”;
Complexul lui Făt-Frumos: L-am găsit explicat cu referire la sine de către D. R. Popescu în cuvântul spus cu ocazia ridicării premiului „Opera Omnia” pe 2004, care i-a fost oferit de revista „Ramuri”: „Drăgălaşul feciorel voia încă din lichidul amniotic al măicuţei sale să ajungă într-un raion al tinereţii fără de bătrâneţe, într-un raion al fericirii fără de moarte. Încă nenăscut, Făt-Frumos avea o concepţie clară despre viaţă. (…) Acest complex ne mai învaţă cum feciorul de împărat, după numeroase peripeţii, ajunge să-şi atingă visul. Şi începe să se bucure de tinereţea cea fără de bătrâneţe, uitând de unde vine şi uitând cine a fost, pierzându-şi în fericirea cotidiană memoria… (…) fericirea sa consta – ah, ce verb stupid! – într-o încremenire în sistemul de valori al tărâmului cu zâne. Fericirea sa consta într-o anchilozare a gândirii, într-o acceptare a libertăţii de a nu mai visa şi alte posibile realităţi… Făt-Frumos devine, ani, şi, poate, secole la rând ignorantul suprem, ignorantul absolut, pentru care nu mai existau semne de întrebare!”;
Cornel Ungureanu, în „Orizont” nr. 2 din 2020, reia un poem al lui Octavian Doclin care vizează poetul şi poezia, intitulat „Aleargă dar nu ştie-ncotro”: „Aleargă dar nu ştie-ncotro / de sus în jos de la stânga la dreapta / căutând locul unde se ţese pânza poemului / ochiul invizibilul / ochiul acela atât de dorit / care să vadă / fără să fie văzut cuvintele întâile / care vor să cucerească / prin năvală cortul poemei / născute însă anume pentru a fi condamnate / ca victime sigure primele / dinspre marginea vieţii lui / suspect de liniştit poetul priveşte / clipa agonizând între leşurile cuvintelor / (despre care se face scriere mai sus) / ce urmau să fie-ncinerate mai târziu / mult mai târziu şi ciudat de aproape / de locul unde porni să clipească deja / invizibilul ochi.”;
Trăirea sentimentului de durere: Explicaţia aparţine lui Ludwig Wittgenstein şi este moto-ul romanului „Fetiţa care iubea prea mult chibriturile” de Gaetan Soucy: „Trăirea sentimentului de durere nu este o experienţă prin care o persoană (de exemplu EU) posedă ceva. După mine, durerile au o intensitate, un loc etc. dar nu un proprietar. (…) Întreaga problemă vine din faptul că durerile sunt reprezentate întotdeauna precum ceva ce poate fi perceput, aşa cum percepem o cutie de chibrituri”;
Mihai Zamfir, în „România literară” nr. 9 din 2020, reţine câteva versuri din Ana Blandiana: „Aşa cum frunzele cad / De prea mult soare / Încă din august, / O supradoză de viaţă / Mă va împinge dincolo / În septembrie, / În somnul din care / Voi încerca să mai visez / Octombrie, Noiembrie, Decembrie”. Acelaşi Mihai Zamfir explică: „E o bucurie să înveţi a citi pe asemenea versuri memorabile, de mare simplitate, în care poeta reuşeşte să facă din propria sa moarte o trecere melodioasă şi suavă”;
Ştefan Cazimir, în „România literară” nr. 9 din 2020: „Cică în timpul revoluţiei de la 1848, un grup de revoluţionari germani trebuiau să ocupe o gară. Cum au procedat? Şi-au cumpărat bilete de peron şi au ocupat gara. Anecdota persiflează triumful spiritului legalist al nemţilor manifestat în împrejurări care, de fapt, îl contraziceau”;
Frumoase alcătuiri de cuvinte, reţinute din cele citite: Radu Cange: „toamna se mişcă încet, pe furiş, ca o vulpe”; Ioan Baba: „atâtea adevăruri bandajate frizând (i)realul”; Ştefan Manasia: „sporovăind despre sursele obscure ale poeţilor”; Mariana Codruţ: „toporul decapitând obişnuinţa”; Dan C. Mihăilescu: „mi-au curăţat de negreală hornul sufletesc”; Grzegorz Kwiatkowski: „o trupă şi un trup, adică o trupă şi un cadavru”; Mihai Eminescu: „timpul creşte-n urma mea…mă-ntunec!”; Tudor Arghezi: „deschid cartea / cartea geme / caut vremea / nu e vreme”; Ioan Pintea: „c o dimineaţă vine viaţa / peste trupul acesta al meu şi îl dezbracă de noapte”; I. Heliade-Rădulescu: „bine că scăpai de Muze / de leliţe din Parnas / Şi de gloaba de Pegas”;
Iulian Boldea, în „Apostrof” nr. 2 din 2020, reţine o definiţie a poeziei dată de poeta Mariana Codruţ: „poezia e şoc / precum crima adolescentului din vecini / pe care nu-l credeai în stare de crimă. / gesturi ca oricare cuvinte de fiecare zi / chiar puţină frondă”. (…) „raza ochiului ei e atât de subţire / încât nici nu simţi când capul ţi-l taie / lăsându-l la locul lui”;
Teoria dispariţiei ultimului ţăran: A fost enunţată de Petre Ţuţea. Antonie Solomon, în „Ramuri” nr. 1 din 2005, o prezintă astfel: „Şi iar îmi aduc aminte ce spunea Petre Ţuţea că, în ultimul timp, a dispărut omenia, iar omul, chiar dacă e îmbrăcat frumos, se comportă ca o maimuţă. Cu alte cuvinte, când va dispărea ultimul ţăran din lume va dispărea şi omul ca specie şi vor rămâne maimuţele îmbrăcate în haine. Sunt oameni politici care încearcă să creeze o imagine falsă, să nu spună adevărul, să se ascundă în spatele spuselor şi să facă numai rău celor care au investit în aceşti politicieni.”;
Paradoxul Gellu Naum: Acest paradox derivă din cuvintele programatice ale acestui poet: „Poezia trebuie distrusă, dar poezia trebuie menţinută”;
Mircea Mihăieş, în „România literară” nr. 10 din 2020, reţine un citat despre tangou al lui Jorge Luis Borges: „Tangoul n-a fost niciodată muzica oamenilor obişnuiţi. O dovadă este că nu-l dansau niciodată în blocurile cu apartamente. Milonga, da, tangoul nu. Nu, tangoul era muzica bordelului, a casei de toleranţă. Oamenii de rând îl respingeau. Dar l-am văzut dansat de bărbaţi împreună. Şi asta pentru că nicio femeie nu l-ar fi dansat, deoarece era asociat cu prostituţia.”;
Google News
