Proiectul de lege pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională, a fost adoptat de Senatul României la 2 iunie 2014. Acest eveniment major în istoria ţării noastre a reprezentat primul pas făcut pentru realizarea unui stat naţional unitar român, menționează alba24.ro.

24 ianuarie, zi de sărbătoare națională

Proiectul de lege pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, zi de sărbătoare naţională, a fost adoptat de Senatul României la 2 iunie 2014.

Camera Deputaţilor a adoptat, la 3 decembrie 2014, Legea nr. 171/2014 pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române. Preşedintele Traian Băsescu a semnat decretul de promulgare la 16 decembrie 2014.

La 6 septembrie 2016, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat un proiect de lege, care completează Codul muncii, prin care ziua de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române a fost declarată sărbătoare legală nelucrătoare.

Mica Unire – contextul politic

Problema regimului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti a fost dezbătută, pentru prima dată, în cadrul unui for internaţional, cu prilejul lucrărilor Conferinţei internaţionale de la Viena (3/15 martie-23 mai/4 iunie 1848), la care au trimis reprezentanţi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa, Austria şi Rusia.

În favoarea acestui proces s-au pronunţat reprezentanţii Franţei şi Rusiei iar împotrivă cei ai Austriei şi Imperiului Otoman, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Înfrângerea Revoluţiei de la 1848 a readus în Transilvania regimul absolutist habsburgic. În Moldova şi Ţara Românească, prin Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) a fost reinstaurat controlul politic al celor două puteri, notează volumul ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007). În aceste împrejurări, mişcarea naţională a fost constrânsă să se manifeste în afara ţării, prin activitatea emigranţilor români.

Războiul Crimeii (1853-1856) şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra Principatelor. În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.

Mica Unire – pregătiri și decizii

În februarie 1857, a fost constituit la Iaşi, Comitetul Electoral al Unirii, care a fixat pentru data de 1/13 martie un program politic, în care preconiza unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a.

În acelaşi sens, la 3/15 martie 1857, a fost înfiinţat şi la Bucureşti, Comitetul Central al Unirii, organ de conducere al partidei naţionale muntene, care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Marii şi micii proprietari, deputaţii orăşeni şi ţăranii reuniţi la Adunările ad-hoc din Moldova şi din Ţara Românească, chemaţi să se pronunţe în problema unirii, au dat un răspuns pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate în Moldova la 7/19 octombrie 1857 şi în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857, în care cereau:

• autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România;
• prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei;
• neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat;
• guvern reprezentativ şi constituţional,
• Adunarea obştească cu putere legislativă,
• garantarea colectivă a celor şapte puteri.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

La 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859 erau deschise, în Moldova, lucrările Adunării elective. Au fost validate mandatele a 55 de deputaţi. Deputaţii majorităţii s-au întrunit, în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun.

După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.

Alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat, în Ţara Românească, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Deputaţii conservatori au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară. Sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de mii de oameni.

Victorie importantă în realizarea statului modern român

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde, atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale, căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale de depăşire a impasului.

Lucrările Adunării s-au reluat în dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00. În numele Partidei naţionale, avocatul Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi, subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi, prin votul lor, l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut o victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Unirea Principatelor Române

În cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859.

Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

La 22 noiembrie/4 decembrie 1861, Poarta a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.

Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala noului stat, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Moş Ion Roată, reprezentantul ţăranilor clăcaşi în Adunarea Ad-hoc. A murit sărac și în uitare

Moş Ion Roată, ţăranul din Câmpuri care a fost ales reprezentant al clăcaşilor în Adunarea Ad-hoc şi a votat unirea Principatelor Române, a intrat în istorie cu ajutorul poveştii lui Ion Creangă, care a devenit cunoscută copiilor din toate colţurile ţării, dar omul Ion Roată a murit sărac şi în uitare. O dovedesc documentele vremii, o spun şi reprezentanţii Muzeului Vrancei, cei care administrează casa memorială ce îi poartă numele.

„Moş Ion Roată a fost deputat în Divanul Ad-hoc prin care a fost consultată voinţa populară acum mai bine de 160 de ani. La acea vreme, Moş Ion Roată era ţăran clăcaş şi locuia cu chirie pe moşia boierului Nicolae Dăscălescu, fiul lui Ştefan Scarlat Dăscălescu din Focşani.

De aici s-a inspirat şi Ion Creangă care a scris povestea ce îi poartă numele ţăranului, cu acel tâlc nemaipomenit: ‘Facem unirea, dar mâna la muncă o pun tot amărâţii din clasa de jos’, astfel că Moş Ion Roată a devenit un brand al comunei Câmpuri, al judeţului Vrancea. Însă puţină lume ştie că Moş Ion Roată a murit sărac şi uitat.

Există documente care atestă acest lucru. După Unire, exact cum se întâmplă şi în zilele noastre, oamenii care fac lucruri mari sfârşesc în uitare, aşa şi Moş Ion Roată a murit în uitare. Oamenii de felul său, care fac lucruri mari, sunt în general modeşti şi nu se căpătuiesc, nu se chivernisesc să ajungă să-şi facă soclu în timpul vieţii.

Şi vine inevitabil timpul, intervine uitarea, care se aşterne peste unii chiar din timpul vieţii. Acesta a fost şi cazul lui Moş Ion Roată, peste care s-a aşternut uitarea. Răzbunarea a fost că acesta a intrat în legendă datorită poveştii lui Ion Creangă, iar mai târziu moştenitorii au donat casa şi în felul acesta a ieşit povestea la iveală”, spune Valentin Muscă, managerul Muzeului Vrancei.

Cum a ajuns Moș Ion Roată în Divanul Ad-Hoc

„La 26 octombrie 1857, alegătorii din Focşani trimit în Divanul Ad-hoc de la Iaşi doi delegaţi din partea orăşenilor, iar ca deputat al ţăranilor pontaşi pe Ion Roată.

La 6 ianuarie 1958, Ion Roată trimite unui prieten o scrisoare pe care îl înştiinţa despre dezbaterile din Divanul Ad-hoc, în care scria că ‘într-o lună sau două o să cadă boierescul’, şi ‘omul o să fie domnitor în casa lui’.

Descoperind scrisoarea, poliţia îl arestează la Iaşi şi îl trimite sub escortă la starostie. Abia pe 17 februarie este eliberat pe încrederea localnicilor din Câmpuri, cărora li se cerea să garanteze că ‘numitu nu se va mai abate la urmări stricătoare liniştii’.

Se cerea, de asemenea, să fie sub supraveghere poliţienească şi, dacă mai face agitaţie contra ordinii de stat, să fie arestat.

La 1859, după unirea din 24 ianuarie, Moş Ion Roată a fost chemat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în noaptea de 5 spre 6 februarie, în casele lui Ştefan Dăscălescu din Focşani, pentru a se sfătui cu acesta în privinţa răzeşilor. (…)

După Războiul de Independenţă, Moş Ion Roată este decorat cu ‘Steaua României’. Până la sfârşitul vieţii trăieşte însă în sărăcie”( Monografia comunei Câmpuri)