În ajunul Anului Nou, în zonele rurale, se poate vorbi de trei feluri de colindători: cei ce merg cu “Pluguşorul”, în cete de trei-cinci-şapte copii sub 15 ani, de dimineaţă până spre seară; tot cu “Pluguşorul, cete de cinci-zece flăcăi, începând cam după amiază până noaptea târziu”; în această categorie sunt cel mult două cete de câte 10-15 persoane, tineri, bărbaţi căsătoriţi, care îşi împart din timp tot satul; mascaţi cu măşti de urs, cal, cerb, capră etc., măşti fantastice, însoţiţi de un cântăreţ cu fluierul, o pereche de “mire-mireasă”, sau alt cuplu, denumirea lor fiind de jieni, uncheşi, haiduci, urâţi, indică lucrarea ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”, de Romulus Antonescu (2009), ediţia digitală 2016 publicată pe http://cimec.ro.

Pluguşorul

În seara de 31 decembrie, după asfinţitul soarelui, cete de flăcăi colindă cu “Plugul mare”, tras de boi sau de cai, împodobiţi cu colaci, aşezaţi în coarne, şi ştergare, tinerii fiind îmbrăcaţi de sărbătoare (cămăşi brodate, pantaloni albi, cingători roşii, chimire, pieptare, cizme şi căciuli negre, cei cu rang având căciuli din astrahan), care intră în fiecare gospodărie, pentru a ura sănătate, belşug, fericire în anul ce vine (Transilvania). Lumea iliro-tracă a învestit plugul cu atribute deosebite, notează aceeaşi lucrare. Un cercetător albanez, în 1982, semnalează confecţionarea plugului în luna decembrie, din material tăiat pe lună nouă, când, în timpul primelor trei lovituri de topor date trunchiului, se rosteşte formula “Tare ca piatra sau fierul, aşa să fie lemnul”, cu rezonanţe în textul românesc al “Sorcovei”. Şi românii au moştenit credinţe străvechi, atribuind plugului însuşiri miraculoase. În Romanaţi, la 1 ianuarie, se strâng câte 20 de băieţi, iau un plug, trag cu el trei brazde, apoi pun o mămăligă fierbinte între coarnele lui şi îl duc înapoi de unde l-au luat. Mămăliga aceasta este considerată de leac şi se ţine uscată până în anul următor, legată într-o cârpă. Descrierea etapelor muncii agrare care se depune pentru facerea pâinii este similară la toate popoarele, iar elemente care pledează pentru sacralitatea plugului există în folclorul întregii lumi, dar paralelismele respective nu pot servi în nici un fel la identificarea originii “Pluguşorului”, a cărui structură complexă nu-şi află nicăieri replică, evidenţiază sursa citată.

Publicitate

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/  AGERPRES/ FOTO

Publicitate

Textul “Pluguşorului” are ca subiect munca agrară. Din acest punct de vedere, se dovedeşte a fi mai puţin o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale, aşa cum este socotită colinda obişnuită. Dar cum anul agrar nu poate fi despărţit de anul calendaristic, “Pluguşorul” este în acelaşi timp şi o colindă apropiată parţial de riturile renaşterii ciclice a naturii. Colinda agrară se înrudeşte strâns cu alte manifestări, pe bază de conţinut şi formă, cum ar fi “Semănatul” şi mai puţin sau deloc cu colinda de Crăciun. Conţinutul său agrar îl pune alături de alte rituri străvechi ale plugarilor. Ipoteza că Plugul sau Pluguşorul se lega odinioară de începutul anului calendaristic, care, la romani, coincidea cu începutul anului agricol, adică la 1 martie, a fost formulată în repetate rânduri.

Acestui obicei i se spune Plug sau Plugul Mare (atunci când este practicat de bărbaţi, aceasta fiind şi forma cea mai veche), Pluguşor (peste tot), Pluguleţ, Plugarul, chiar Pluguşorul Mic (când este practicat de către tineri şi copii); local însă, obiceiul prezintă şi denumiri mai puţin cunoscute, cum ar fi ”Cu boii”, atestat în zona muntoasă a Neamţului, având caracter de unicat, boii fiind realizaţi din scândură şi pânză, în mărime naturală; în Botoşani, se spunea prin 1926, că se merge cu ”Hăi-hăi”, spre Suceava, cu ”Hăiul” sau cu ”Hăitul”, cu ”Hăitura” şi chiar ”De-a hăicăitul” sau cu ”Cetâratul”.

Publicitate

Practica are elemente dramatice, elemente epice şi laice (urările şi felicitările din final). În Vaslui, ceata Plugului Mare, cu patru boi, deschide porţile grădinilor, uşile de la beciuri, brăzdează, seamănă; ”în tot acest timp, un ins măsoară ograda cu o prăjină şi se ceartă cu altul de la un hat; apar îndată cei ce reprezintă autorităţile satului şi intervin pentru aplanarea conflictului, toate acestea alături de alte improvizaţii”, evidenţiază sursa citată. Astfel, “Pluguşorul” este epopeea grâului şi nu a porumbului, ceea ce constituie o dovadă a vechimii lui; funcţia magică şi rituală a obiceiului este dovedită şi prin faptul că, în unele sate din Botoşani, se colindă şi în faţa porţilor de la grajdurile animalelor sau chiar la fântână; în unele sate, se colindă numai la fântânile noi, construite în acel an, în zorii zilei de An Nou, la cererea gospodarului. În multe locuri încă, după ce este terminat colindul la fereastră, membrii cetei vin prin casă şi, cu un mic plug din lemn, trag brazde prin făina (altădată prin boabele de grâu) pusă anume de gospodari într-o albie sau covată, ceea ce pare a se lega de un străvechi rit de fecunditate; acest plug miniatural este semnalat în Oltenia şi Muntenia, dar apare rar şi în Moldova, cu precădere în zona Bacăului. “Pluguşorul” a fost semnalat în Dobrogea, mai ales în satele a căror populaţie provine în mare măsură din Moldova, atestat deopotrivă în judeţele Tulcea şi Constanţa, deci lângă Dunăre; aici, uneori, ceata de flăcăi şi de bărbaţi joacă la finele colindatului. Variantele existente au fost revigorate odată cu prezenţa masivă a mocanilor ardeleni în Dobrogea, mai arată sursa citată.

Cu Semănatul

”Copiii semănau odată cu Pluguşorul” (Dolj, Mehedinţi, Vâlcea), în ”ziua de Anul Nou umblau copiii, dar mai rar”, ”când mergeau cu Pluguşorul, colindătorii (copii de 14-16 ani) făceau şi semănat cu diferite feluri de seminţe”, ”se amestecau seminţe de mai multe feluri: grâu, porumb, orz, ovăz, secară, cânepă, mei” (Olt), ”colindătorii aruncau cu seminţe prin obor, iar în casă făceau cruce cu boata în foc şi ziceau: ‘Câte cuie pe casă/ Atâţia galbeni pe masă/ Câte fire-n mătură/ Atâţia copii sub pătură/ Pe casă câte nuiele/ În obor atâtea mieluşele”’ (Mehedinţi), aminteşte lucrarea ”Sărbători şi obiceiuri. Volumul I. Oltenia”, Editura Enciclopedică, 2001.

Publicitate

Foto: (c) LUISIANA BIGEA / AGERPRES FOTO

”Seminţele se aruncau în casă peste oameni” (Bacău), ”în faţa celui mai bătrân din familie” (Bacău, Neamţ, Vaslui), ”în casă, în faţa icoanei şi pe oameni” (Bacău, Iaşi, Vrancea), se ura ”Sănătatea noului” şi ”La mulţi ani” (Galaţi), potrivit lucrării ”Sărbători şi obiceiuri. Volumul IV. Moldova”, Editura Enciclopedică, 2004.

Sorcova

Cuvântul sorcovă, cunoscut în Muntenia, este în fapt o rămurică verde de măr sau de păr, împodobită cu hârtii de diferite culori, cu poleială şi beteală, eventual cu flori artificiale, purtată de copii mici, între 3 şi 12 ani, în dimineaţa Anului Nou, pe la casele oamenilor, urându-le acestora ani mulţi şi fericiţi. Se spune “a sorcovi” şi “a sorcovăi”; sorcovitul este început cu membrii familiei, apoi copiii se duc la rude şi la prieteni; uneori, copiii sorcovesc pe toţi cei întâlniţi în cale, atingându-i şi pe aceştia cu sorcova; sorcovitul încetează la amiază; copiii primesc în dar fuioare, turte şi faguri de miere, dar şi bani.

Sorcova este, de fapt, un însemn ritual purtat de colindători, cu semnificaţii benefice, apotropaice. Pentru a fi înverzite de Anul Nou, ramurile de măr, de păr, de trandafir se taie şi se pun în apă, la temperatura camerei, la date precise: fie la 21 noiembrie (Ovidenie), fie la 30 noiembrie (Sfântul Apostol Andrei) (12.GHINOIU, http://cimec.ro, Antonescu. ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”). Practică augurală, constând în lovirea cu ramuri înverzite (înflorite) a celor colindaţi şi în rostirea unei urări care invocă sănătatea şi prosperitatea celui sorcovit; se întâlneşte mai ales în localităţile din Muntenia; copiii pun crenguţe în sticle cu apă, în seara Sfântului Andrei, iar de Anul Nou ele sunt înverzite; cu aceste crenguţe copiii sorcovesc în zorii zilei de An Nou pe toţi cei din casă şi pe la casele vecine, urând sănătate, bogăţie, fericire.

Jocurile capra, turca, cerbul, ursul sau cu măşti fantastice

Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumaţia bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile fac din acest obicei un mic spectacol. “Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare şi renaşte, simbolizând regenerarea ritualică şi continuitatea vieţii”, a explicat Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei, citat pe site-ul Agenţiei Naţionale a Zonei Montane- https://azm.gov.ro. Capra moare violent, prin lovire sau împuşcare şi renaşte simbolic. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale ţării, capra este singură, în prezenţa ciobanului, a unui moş şi a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mişcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte şi în alta de la jumătate, să se onduleze.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de “Turca”. Unul dintre colindători poartă mască şi prin dansuri şi gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea şi învierea “turcii”, vestesc gazdei “trecerea comunităţii în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului, a fertilităţii şi fecundităţii asupra sterilităţii, a binelui asupra răului”, a detaliat profesorul etnograf Crăciun Parasca, conform sursei citate.

Jocul caprei prezintă un scenariu al morţii şi învierii rituale. Capra cade la pământ şi trebuie să fie resuscitată, readusă la viaţă. Probabil originea este în vechi culte ale divinităţilor cu înfăţişări animaliere care mor şi renasc; asta se potriveşte foarte bine şi cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaşte, creşte soarele în fiecare zi odată cu solstiţiul, a evidenţiat Şerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

Ursul, animalul “înfierat”, purtat prin târguri şi pus să joace în curţi, spre hazul şi bucuria tuturor sătenilor, pare a fi deţinătorul unor însuşiri apotropaice, deoarece poate alunga bolile, farmecele, chiar şi pe diavol de la casa unde este jucat de ursari, precum şi în târla oilor, menţionează lucrarea ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”. Unii cercetători înclină să creadă că prestigiul ursului derivă nu numai din mărimea şi puterea lui, ci şi din strania şi neliniştitoarea sa asemănare cu omul. Vânătorii ştiu că trupul unui urs jupuit dezvăluie forme tulburător de apropiate de acelea ale omului; de asemenea, ursul foloseşte locomoţia bipedă, are uneori gesturi, mişcări şi fapte care par a deriva dintr-o “înţelepciune” mai degrabă umană decât animală, explică lucrarea citată.

”Ursul intra în scenă în paşi grei. Impulsionat de un harap, începea să se mişte din ce în ce mai sprinten în ritmul muzicii de tobă. Ursul se prăbuşea, harapul îl descânta. Ursul se trezea şi bătea din nou o Ursărească, Cerbul intra în scenă executând o suită de sărituri în pas sprinten. Unul dintre moşnegi îi cânta din gură, iar altul din fluier. Celălalt moşneag juca alături de Cerb. După ce Cerbul îşi sfârşea numărul, toţi moşnegii se prindeau alături de Cerb într-o Horă” (Vaslui), ”Ursarul bătea în ciur şi ursul sărea după muzică” (Bacău), arată lucrarea ”Sărbători şi obiceiuri. Volumul IV. Moldova”.

Alte obiceiuri

De Anul Nou, fetele din Transilvania ies afară pe la miezul nopţii sau ceva mai târziu, adică la apropierea cântatului cocoşilor, şi, ţinând în gură o bucată din colacul de la Crăciun, ascultă să audă dincotro vor cânta cocoşii şi din care parte aud cel dintâi cântat sau cel dintâi câine lătrând, din acea parte cred ele că le vor fi ursiţii.

În seara Anului Nou (Sfântul Vasile), prima bucată, pe care un băiat sau o fată doreşte să o mănânce, să fie pusă pe mânecă, să se iasă apoi afară din casă şi, de unde se vor auzi că latră câinii, din acea parte de sat va lua soţie sau soţ – Vâlcea; în seara dinspre Anul Nou, unele fete din Bucovina iau trei cărbuni stinşi, o bucată de lut, una de pâine şi una de sare şi le pun pe toate în cruce pe o sită întoarsă cu plasa metalică în sus, iar în centru pun un ac sau un bold înfipt într-o bucată de pâine; după aşezarea obiectelor, învârtesc aţa (care este în urechile acului sau legată de bold) de două ori pe degetul arătător de la mâna dreaptă, ridică puţin acul sau boldul şi rostesc următoarele cuvinte: “Sânte Vasile!/ Spune-mi/ Vine mirele sau nu?/ De vine, / Să tragă la pâne/ Şi sare!/ De nu vine,/ Să tragă la lut şi la cărbune!”; dacă, după rostirea acestor cuvinte, firimitura în care este înfipt acul sau boldul se trage spre pâine sau sare, atunci înseamnă că mirele fetei respective va fi un om cu meşteşug (meseriaş), iar dacă se trage spre cărbune sau lut, mirele va fi agricultor; tot în această noapte şi tot în Bucovina, gospodarii fac cărbuni dintr-un lemn tare, de pildă din fag; înşiră un anume număr din aceşti cărbuni pe vatră şi le dau nume, de pildă: grâu, secară, porumb, orz, ovăz, cartofi etc.; a doua zi dimineaţă, care cărbune se află în întregime prefăcut în cenuşă, acea specie de recoltă va rodi mai bine peste vară, iar cărbunii care rămân nearşi arată ce specie nu va da recolte; care cărbune este prefăcut în cenuşă pe jumătate arată că acea specie va da recolte slabe; în multe cazuri, gospodarii se orientează la semănatul unor cereale după rezultatul din această noapte;

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU  /Arhiva istorică AGERPRES

În Maramureş, pentru a cunoaşte ce belşug vor avea în anul ce vine, femeile iau, în seara de Anul Nou, cărbuni aprinşi, pe care îi lasă să se stingă, nu înainte însă ca fiecărui cărbune să i se dea numele unei cereale sau a unor fructe; după ce se sting, cărbunele cu cea mai multă cenuşă pe el va indica ce fel de rod va fi mai bogat în acel an.

În satele din Munţii Apuseni, din Bihor, din Transilvania, din Teleorman, din Moldova şi din Bucovina, în seara dinspre Anul Nou, românii iau 12 foi de ceapă, le înşiră după ce pun în ele în mod egal sare măruntă, cam până la jumătatea foii, dă fiecărei foi numele unei luni din an şi apoi le lasă până a doua zi dimineaţa; în care foaie se află a doua zi mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă; în care foaie se află sare aşa cum a fost pusă, acea lună va fi secetoasă, cu arşiţă mare, iar foaia în care sarea va fi umedă doar pe jumătate, acea lună va fi schimbătoare. AGERPRES