Bradul de Crăciun: Împodobirea bradului și a casei în perioada sărbătorilor de iarnă este unul din cele mai importante obiceiuri păstrate din moși-strămoși.

Puțină lume știe însă că tradiția împodobirii bradului şi a casei cu crenguţe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut, de la triburile germanice.

Bradul simbolizează prin forma sa triunghiulară Sfânta Treime, iar podoabele cu care acesta este acoperit reprezintă cunoaşterea şi bogăţia, asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele – fructele cunoaşterii.

Se cunoaşte foarte puţin faptul că şi dacii aveau un cult pentru brad, dar cu înţeles total diferit: bradul era un copac ritual tăiat la nunta sau la moartea cuiva. Obiceiul încă se păstrează în regiuni din Oltenia şi sudul Banatului.

Astfel, în cadrul ritualului de înmormântare, bradul reprezenta ’’nunta” mortului cu divinitatea şi natura.

Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele şi panglici simboliza pomul vieţii, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăseşte în foarte multe piese de artă populară, precum covoarele, ştergarele şi iile.

Împodobirea bradului de Crăciun în zilele noastre

În zilele noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural, cât şi urban, odată cu aşteptarea, în seara de Ajun, a lui Moş Crăciun.

În povestirile părinţilor noştri, de cele mai multe ori bradul era adus de Moş Crăciun, atunci când copiii dormeau. Sau, în locul lui Moş Crăciun, nu apucau să vadă decât bradul trecând pe sub fereastră.

Din plastic sau natural, miniatural sau imens, bradul nu lipseşte din nici o casă (cu copii) în Sfânta seară a Crăciunului şi cu o nerăbdare crescută aşteptăm cu emoţie momentul magic al împodobirii acestuia.

Beteala, globurile colorate ce sclipesc în lumina lumânărilor şi a luminiţelor ce dau parcă viaţă bradului, steaua vestitoare a Naşterii Domnului Iisus urcată în vârful bradului, îngeraşii care ne îndeamnă să trăim emoţiile Naşterii Pruncului Sfânt, toate ne anunţă Seara cea Mare.

După zilele de Crăciun, bradul rămâne decoraţiune de sezon, motiv de mândrie mai ales pentru gospodarii care sunt gazde în această perioadă.

În cele mai multe din casele românilor există obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc) înainte de Bobotează, urmând să se primenească locuinţa pentru sărbătoarea Botezului Domnului.

În acel moment, nostalgia pomului de Crăciun este alungată, spre a se face loc Noului An, în deplinul sens al cuvântului.

Primul brad de Crăciun

Bradul de Crăciun, asa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri, instalaţie electrică, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.

Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai este contestată de nimeni, părerile rămân totuşi împărţite: unii văd în el o reprezentare a arborelui lumii, alţii îl consideră o referire directă la arborele Paradisului, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din Rai.

Până în secolul XV, oamenii împodobeau casele cu crenguţe verzi şi tradiţia era considerată păgână, la fel şi cea de a-şi face daruri unii altora.

Dar nu peste multă vreme, în locul crenguţelor va fi folosit un arbore întreg. Conform documentelor, în 1605, la Strasbourg a fost înălţat primul brad de Crăciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii.

În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie ca este vorba despre ţări din Asia, Africa, America sau Australia.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără bradul de Crăciun, împodobit şi scânteietor.

În 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la războiul de independenţă, această tradiţie ajunge şi în Statele Unite, iar în 1880 cucereşte şi Casa Albă.