Înainte de începerea Postului Mare sau „al Păresimilor”, Biserica a rânduit o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului.

În această perioadă nu se mai consumă carne (a nu se confunda, deci, cu harți) iar în zilele de miercuri și vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Saptămâna albă are, de asemenea, și un sens profund pedagogic.

Pe de o parte, această perioadă îl întărește din punct de vedere duhovnicesc, pe credincios, pentru zilele de post care urmează, fie prin cântările de la strană, fie prin ansamblul rânduielilor liturgice specifice acestei săptămâni. Important de menționat este faptul că, din ziua de miercuri a săptămânii albe și până în pana în miercurea Săptămânii Mari se rostește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – „Doamne și Stăpanul vieții mele”, însoțită de metanii – o altă formă de familiarizare cu nevoinţa pe care o vom săvârşi de-a lungul întregului post.

Pe de altă parte, înțelegem aceste dezlegări și ca pe o pregătire fizică sau trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Îngrijindu-se de cele ale trupului, Biserica îi obișuiește pe credincioși cu practica postirii (prin abținerea de la consumul de carne), permițându-le, totuși, să se întărească pentru cele 40 de zile în care se vor osteni, cu produse din lapte, ouă şi peşte. Albul acestor alimente simbolizează haina luminoasă a postului pe care urmează să-l începem.

Săptămâna albă ne mai amintește și de viețuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu consumau carne. Consumul cărnii şi al sângelui începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. De aceea, aceste șapte zile sunt și un chip al înălțării, al întoarcerii noastre la starea cea dintâi și în Împărăția Cerurilor.

O altă particularitate a acestei perioade este și faptul că, în zilele de miercuri și vineri nu se săvârșește Sfânta Liturghie, fiind zile aliturgice.

Sursa:  Doxologia

Plafonarea facturilor la gaze și energie electrică. Ministrul Energiei, Sebastian Burduja, a explicat noua schemă de plafonare la energie electrică și gaze naturale, după 1 aprilie. Potrivit acestuia, la energie electrică, plafonarea se prelungeşte până la 1 iulie, iar la gaze naturale până în 1 aprilie 2026, informează alba24.ro.

Măsurile de prelungire a plafonării prețului pentru energie și gaze au fost supuse dezbaterii publice.

Plafonarea facturilor la gaze și energie electrică

„Așa cum am promis, am pus astăzi în transparență propunerea Ministerului Energiei privind schema de compensare-plafonare a prețurilor la energie electrică și gaze naturale. În fața instabilității regionale, având în vedere creșterile semnificative de prețuri la energie pe piața europeană, Guvernul României și-a asumat să îi protejeze pe români și să susțină competitivitatea companiilor românești.

Astfel, prețul la energie electrică și la gaze rămâne în aceleași condiții de până acum. La energie electrică, schema se prelungește până la 1 iulie, iar la gaze ea acoperă 12 luni, până la 1 aprilie 2026. Astfel, facilităm reumplerea depozitelor de gaz la costuri rezonabile pentru iarna următoare.

Mai mult, am propus măsuri pentru creșterea lichidității pieței prin facilitarea tranzacțiilor între producători și furnizori și o serie de măsuri pentru creșterea transparenței. Toate acestea au scopul de a încuraja concurența pe piață și de reduce prețul energiei”, a explicat ministrul Economiei, pe pagina de Facebook.

Dragobetele este sărbătorit la finalul lunii februarie, în așteptarea primăverii. Sărbătoarea iubirii la români, din 24 februarie, marchează începutul anului agricol, momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog, relatează alba24.ro.

Odată cu natura, reînvie şi iubirea.

În trecut, sărbătoarea era specifică îndeosebi zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Are dată fixă de celebrare în fiecare localitate, dar variabilă de la o regiune la alta, fie la 24 sau 28 februarie, fie la 1 sau 25 martie.

Tot în funcţie de regiune, sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de ”Cap de primăvară”, ”Sântion de primăvară”, ”Ioan Dragobete”, ”Drăgostiţele”, ”Logodna sau însoţitul paserilor”.

Legenda: Dragobetele – fiul Babei Dochia

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.

El este asemuit şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii şi dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în multe din satele româneşti.

Cunoscut şi sub numele de Dragomir, Dragobetele este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, ce sălăşluieşte mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor.

A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.

”Dragobetele sărută fetele!” – tradiții

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri şi prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele!”.

În dimineaţa zilei de Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii.

Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste.

Dragobetele – superstiții

În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ”născută din surâsul zânelor” (”apa zânelor”), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.

Simbol al începutului de dragoste la tinerele fete sunt aşa numiţi Dragobeţi, muguri ai arborilor de pădure pe care îi culeg şi îi poartă la ureche în ziua de Dragobete.

După-amiaza, toată suflarea (atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri) petrecea, juca sau cânta, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.

În această zi se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi, potrivit acestor credinţe, rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor.

Dragobetele – obiceiuri

În Mehedinţi, exista obiceiul numit ”zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor.

Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii nu munceau, dar îşi făceau curăţenie prin case.

Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe, care chiar îşi doreau să fie ”pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai ”pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.

De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Se spunea, totodată, că cei ce participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

Adevărata rețetă a sarmalelor tradiționale mai este păstrată în doar câteva cătune din nordul Moldovei. În pregătirea lor, puținele gospodinele care le mai preparǎ folosesc câteva secrete care transformă acest fel de mâncare într-o delicatesă absolută, scrie ADEVĂRUL.

Sarmalele sunt vedetele bucătăriei românești. Deși par mai degrabă preparat culinar de sărbătoare, se mănâncă oricând ai poftă. Cât despre originea lor, nu mai este mare secret că am împrumutat sarmaua de la turci sau de la tătari, depinde de zona geografică și de contactele avute de populațiile românești. Cert este că românii au reușit de-a lungul timpului să adapteze sarmaua, să o modifice și să-i adauge arome și ingrediente noi, așa încât a devenit un preparat culinar cât se poate de românesc.

De exemplu, un turc nici nu s-ar fi gândit să pună gura pe o sărmăluță moldovenească cu multă carne de porc. În orice caz, împrumutul sarmalei s-a făcut cu secole în urmă, pe linia Dunării, din raialele Bulgariei, în cazul muntenilor și oltenilor, dar și din estul sălbatic al stepelor nord-pontice prin intermediul hoardelor tătărăști, în cazul moldovenilor. Aparent, sarmalele pe care le mâncăm astăzi cu mare plăcere sunt aceleași dintotdeauna. În realitate, rețeta sarmalelor autentice moldovenești, considerate și de cei mai exigenți gurmanzi drept cele mai bune de pe teritoriul României, aproape că s-a pierdut definitiv. Acest preparat autentic avea secretele lui, puțin cunoscute astăzi, poate doar de câteva femei de la țară din cătunele tradiționale ale nordului Moldovei. Gospodinele din Ibănești, un astfel de sat, care păstrează tradiții foarte vechi, au divulgat secretele celor mai delicioase sarmale, cele de odinioară.

Sarmalele tradiționale se făceau fără orez și fără ulei

Ibăneștiul este satul reședință al comunei cu același nume și se află în județul Botoșani. Mai bine spus, în partea sa nordică, la granița cu Ucraina, pe lângă codrii Herței. Ibăneștiul este o zonă cu o tradiție arhaică aparte. Oamenii trăiesc la poalele Măgurii, un deal cât un munte, pe care s-a aflat o cetate dacică, dar și o mănăstire medievală, arsă în totalitate de tătari. Nu lipsesc nici urmele unui vechi fort, despre care oamenii locului spun că ar fi aparținut stăpânilor feudali ai Ibăneștilor, oameni de încredere ai voievozilor și păzitori ai frontierelor de nord.

Nici nu este de mirare că la Ibănești s-au păstrat obiceiuri, dar și preparate culinare vechi de câteva secole. Inclusiv sarmalele moldovenești autentice. Cu multe secrete care le diferențiază de ceea ce punem astăzi în farfurie. Femeile din neamul Țârliman au păstrat cu sfințenie rețeta, dar și secretele. Dacă sunt întrebate nu ezită să le divulge sperând că rețeta bătrânească de sarmale moldovenești nu se va pierde. În primul rând este vorba despre ingredientele folosite. O parte nu se mai folosesc deloc în prepararea sarmalelor fiind înlocuite cu altele, mai la îndemână în lumea modernă. La sarmaua autentică moldovenească se folosea carnea de porc. Carnea nu era dată prin mașina de tocat, fiind tăiată la bărdiță și lăsată ceva mai „bolovănoasă”. Apoi, în loc de orez, erau folosite crupele, adică o zdrobitură de cereale, în special grâul.

Sarmalele de Ibănești pe foc, la plită FOTO Cosmin Zamfirache

Primele sarmale moldovenești aveau o umplutură făcută din carne de porc, condimentată cu sare, cimbru,  amestecată cu ceapă tăiată mărunt și crupele din grâu. Umplutura era învelită în foi de viță de vie. Odată cu trecerea timpului și cultivarea roșiilor pe teritoriul românesc s-a trecut la varianta cu suc de roșii. Adică aceleași ingrediente menționate anterior, la care se adăuga și piperul, un alt colonial mai ușor de găsit de prin secolul al XIX lea și prin țările române, la care se adăuga sucul de roșii. În plus, apăruseră și variantele în care umplutura era învelită în foaie de varză murată. În concluzie, sarmaua autentic moldovenească trebuie să conțină carne de porc, ceapă tocată, crupe din grâu, sare, piper și cimbru. Foaia în care era învelită rămânea la latitudinea gospodinei, fie viță de vie, fie varză murată.

Ingredientul secret care dă aromă sarmalelor

Gospodinele moldovence care încă mai știu secretul vechilor sarmale dețin secretul gustului unic al acestora, aparent banal, dar decisiv. Este vorba despre untură. Ceapa folosită la umplutură se prăjea în untură de porc, la ceaun. Bine aromatizată, ceapa cu tot cu untura rămasă se punea în amestecul de carne și crupe oferind un gust unic și delicios. De multe ori, se adăuga și usturoi pentru eliberarea aromelor. „Neapărat ceapa undită în untură de porc. Se amestecă cu carnea de porc tăiată la bărdință, cu sare și crupe”, povestea Elena Țârliman, tezaur uman viu din Botoșani. Mai apoi, învelite în varză murată sau viță de vie, sarmalele se pun într-o oală de lut. Pe fundul oalei se aștern frunze de varză murată și abia apoi sarmalele. Printre sarmale se pune șuncă de porc rânduri-rânduri, dar și sucul de roșii.

La urmă se pune capacul și se dădea la rolă, adică la cuptorul de lut bine încins. Erau lăsate acolo și câte cinci ceasuri până când se topeau în gură. Mai nou, gospodinele din sat folosesc și oale metalice pe care le pun la foc pe plita cuptorului. Dar, în rest, procesul este același cu cel tradițional. Cele mai gustoase sunt, evident, sarmalele în oală de lut, făcute la cuptor. „Da, nu te poți abține de când le simți mirosul. Sunt cu totul altceva decât sarmalele făcute acum. Cele bătrânești au o aromă aparte, un gust unic, le simți mai bine la îmbucat. Din păcate, se fac tot mai puțin așa. Sunt pe cale de dispariție”, mărturisește un ibăneștean.

Renumitul jurnalist și scriitor Radu Anton Roman, un pasionat al gastronomiei românești, a divulgat și licoarea cea mai potrivită pentru a „stropi” sarmalele autentice. Este vorba despre vinuri roșii, chiar negre, având în vedere abundența de carne de porc. Radu Anton Roman vorbea de o Fetească Neagră, o Băbească Neagră sau chiar un Cabernet. Dacă vrem să mergem, însă, pe latura tradițională până la capăt, în nordul Moldovei cel mai bine merge la sarma, o spun deschis și localnicii, fie căpșnunica( n.r. un soi țărănesc, roșu și aromat), fie vinul cel negru și puternic, căruia în anumite părți ale județului i se zice „sculău”.  Evident, de la sarmale nu poate lipsi smântâna din belșug și pâinea de casă, făcută tot în cuptorul de lut.

Sursa: ADEVĂRUL