Sfântul Macarie cel Mare, numit şi Egipteanul, s-a născut în jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar, din părinţi creştini, şi din fragedă vârstă s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, ajungând locaş dumnezeiescului Duh.
În tinerețe, când părinții săi au stăruit să se căsătorească, Macarie s-a retras în pustie și s-a rugat Mântuitorului Hristos, Mirele Bisericii, să îl călăuzească pe calea cea bineplăcută Lui. În acest răstimp de post și rugăciune, a avut o vedenie. Un Heruvim înaripat l-a luat de mână și l-a urcat pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus, și zicându-i: ,,Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi duhovniceşti drept moștenire această pustie!”. La scurt timp după aceasta, Sfântul Macarie, după moartea neașteptată a logodnicei şi a părinţilor săi, şi-a împărţit săracilor moştenirea.
Apoi, aflând un monah bătrân, venit la biserica din sat pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, Macarie s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, vieţuind în rugăciune, în înfrânare şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahilor. Dar, venind cei din sat, l-au făcut preot fără voia lui, deşi era încă tânăr. Atunci Macarie a început o viaţă şi mai aspră. El venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie.
Însă mulţi cercetându-l acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde rămânea îndelung în linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a scrie, că trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul şi a fost bătut până aproape să moară. Dar fata, fiind însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Atunci, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului (Sketis). Şi, nevoindu-se acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie pe care dorea să-l vadă şi, primit fiind cu dragoste, Macarie i-a devenit ucenic apropiat. Şi a fost povăţuit de Cuviosul Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire, povățuind cetele de călugări din pustie, care s-au adunat în jurul său.
Deci, către vârsta de 40 de ani, fericitul Macarie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al prorociei şi s-a făcut îndrumător celor din Schit. Şi multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare. În anul 360, Cuviosul Macarie a întemeiat mănăstirea care îi poartă numele, în pustia Nitriei, cu viață monahală neîntreruptă până astăzi. Şi, din milă de oameni, a pus de s-a zidit, în pustie, o casă de oaspeţi pentru străini şi bolnavi. Şi a prorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că, luând fratele bani până şi de la cei săraci, ascundea arginţii şi nu se pocăia, lucru pentru care s-a umplut de lepră.
Şi l-a vindecat de boală stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima sufletească. Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că venind la el un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste 500 de suflete, că ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa, fericitul Macarie a înviat un mort, care a mai trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor de vânzare în robie şi de năpastă. Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi, întorcând-o cu toiagul, a auzit glas din ea că este a unui slujitor la idoli; şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare.
Cuviosul Macarie cel Mare a fost apreciat mult de contemporani, ca un monah desăvârşit, care a trecut de treapta practică a luptei cu patimile, şi a ajuns la contemplaţie. Ucenicii îl numeau: vasul alegerii, bătrânul egiptean, fericitul Macarie, sau: sfântul şi foarte practicul nostru învăţător şi marele învăţător şi dascăl. El se distingea prin înţelepciunea cu care recomanda o asceză moderată, ca şi prin darul discernământului sau al deosebirii duhurilor, povăţuind cu multă dragoste comunitatea monahală de la Schit (Sketis). Paladie spune că Macarie se afla permanent într-o stare de uimire sau extaz, mintea lui fiind mereu la Dumnezeu, nu la lucrurile acestei lumi. Pentru smerenia şi blândeţea sa era numit un dumnezeu pe pământ. Macarie era un desăvârşit învăţător în ceea ce priveşte rugăciunea.
El arăta că nemânierea este o condiţie a sporirii în rugăciune. Tot el recomanda rugăciunea scurtă, dar deasă, care s-a numit mai târziu rugăciunea minţii. Deci, fiind împodobit cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ne-a lăsat fericitul Macarie şi o carte cu 50 de cuvântări, de foarte mare folos duhovnicesc, precum şi o scrisoare către călugării tineri, cu tot felul de sfaturi. A trecut la cele veşnice în anul 390, după 90 de ani de osteneli pentru Domnul Iisus Hristos, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie.
Moaştele sale se găsesc acum în mănăstirea coptă din Egipt, care-i poartă numele (Deir Abu Maqar).
