Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie era din orașul Magnezia, fiind născut undeva în jurul anului 90. Evlavia și dragostea pentru cele sfinte le-a primit în familia sa. Părinții l-au crescut în credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și au plămădit în inima lui conștiința mărturisirii până la martiraj.

Având aceste rădăcini de credință și evlavie creștină, era firesc ca tânărul Haralambie să devină un exemplu pentru ceilalți, închinându-și întreaga viață slujirii lui Hristos.

Creștinii, văzând râvna lui în mărturisirea credinței, l-au îndemnat să devină preot, lucru care s-a întâmplat undeva către anul 130. Despre activitatea sa preoțească, paginile de sinaxar ne relatează: „De pe această treaptă dumnezeiască a preoției, sfântul și-a început predicile sale înflăcărate în fața păgânilor și a creștinilor, angajându-se în marea luptă duhovnicească, pe de o parte pentru a deschide ochii oamenilor ce se aflau în înșelarea păgânească, iar pe de altă parte pentru a-i sfinți pe credincioși cu Sfintele Taine, conducându-i pe calea desăvârșirii”.

Sfântul era prețuit de toți pentru viața lui curată și pentru predicile sale. El era o flacără de lumină pentru creștinii din epoca sa și un model de urmare a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ca urmare, Haralambie a fost hirotonit episcop al Magneziei și al împrejurimilor acestui oraș. În toată lucrarea lui de propovăduire nu s-a ferit de martiraj, ci a căutat mucenicia. Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât atunci când el a ajuns în ultimele zile ale vieții. În timpul domniei împăratului Septimiu Sever (193-211), prigoana anticreștină s-a întețit, când Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie avea deja o vârstă înaintată.

În acele vremuri împăratul la numit pe Lucian în calitate de proconsul al cetății Magnezia și al teritoriului aferent. Proconsulul Lucian, datorită faptului că Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie reușise să convertească foarte mulți păgâni și să facă din comunitatea creștină de acolo un exemplu și pentru alții, era foarte supărat pe acesta. În plus, Lucian știa prea bine că, dacă voia să se mențină în grațiile împăratului, trebuia să se remarce și prin prigoana creștinilor. Ca urmare, din ordinul proconsulului, episcopul Haralambie a fost arestat și dus în fata judecătorilor, pentru a-și renega credința și pentru a se închina zeilor păgâni.

La refuzul categoric al Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie, Lucian a dat ordin ca acesta, în ciuda vârstei sale foarte înaintate, să fie torturat până când va ceda în fata solicitărilor justițiarilor romani. Torționarii săi au folosit un instrument cu care i-au jupuit pielea de pe tot corpul, supunându-l la chinuri inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier și l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulțumea călăilor săi, spunând: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”.

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldați care îl păzeau, Porfirie și Vaptos, au mărturisit credința lor în Hristos, dar au fost omorâți pe loc, prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, l-au lăudat pe Hristos, fiind și ele imediat martirizate. Proconsulul Lucian, cuprins de mânie, a apucat el însuși instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Atunci, l-a scuipat în față pe sfânt, dar gura i s-a strâmbat și i s-a întors la ceafă. Lucian, disperat, l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale și să se milostivească de el.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, în bunătatea lui, s-a rugat pentru Lucian, care s-a vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulți dintre cei prezenți au trecut la creștinism, printre care și Lucian, care a căzut la picioarele sfântului episcop, rugându-l să îl boteze. De asemenea, Lucian a oprit persecuția creștinilor din provincia pe care o conducea, intenționând să-i raporteze împăratului toate cele întâmplate. Între timp, Haralambie a făcut multe alte minuni, precum: vindecarea unor bolnavi, redarea vederii unui orb și chiar învierea unor morți. Locuitorii întregii regiuni din jurul Magneziei au început să creadă în Iisus Hristos.

Împăratul Septimiu Sever, care se afla atunci la Antiohia (în vestul Asiei Mici), când a auzit toate acestea, a fost cuprins de mânie și a trimis o trupă de trei sute de soldați pentru a-l aresta pe Haralambie și a-l aduce în fața lui. Soldații nu s-au mulțumit doar cu arestarea sfântului, ci l-au supus și la chinuri, legându-i barba în jurul gâtului și trăgându-l de ea pe drum. Odată ajuns în Antiohia, episcopul creștin a fost supus la alte chinuri: soldații împăratului l-au „strujit cu unghii de fier”, i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup, însă sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos. Împăratul, uimit, a vrut atunci să-l pună la încercare pe Haralambie: a fost adus o persoană care era chinuită de un duh rău timp de 35 de ani, pentru a vedea dacă Haralambie are puterea de a alunga demonul. Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, a făcut și această minune.

Atunci Septimiu Sever a exclamat: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!”. Apoi împăratul a adus în fața lui corpul unui tânăr băiat care murise cu trei zile în urmă, iar acest tânăr a înviat după rugăciunea făcută de Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie. Văzând curajul său în fața chinurilor, dar și minunile săvârșite, mulți oameni au trecut la creștinism, fiind însă condamnați la moarte la rândul lor pentru acceptarea credinței creștine. Printre cei convertiți în acea perioadă, s-a numărat chiar și fiica împăratului, Galinia. Prefectul Crispus al Antiohiei, văzând influența pe care Sfântul o avea asupra oamenilor, l-a îndemnat pe împărat să-l ucidă cât mai grabnic pe Haralambie, pentru a stăvili astfel răspândirea creștinismului în provincia Antiohia. În fața refuzului repetat al episcopului de a se închina zeilor păgâni, împăratul a dat ordin să i se zdrobească gura cu pietre și să i se ardă barba, dar flăcările s-au întors asupra chinuitorilor săi. În cele din urmă, la insistențele prefectului Crispus, împăratul a pronunțat sentința de condamnare la moarte prin decapitare a lui Haralambie. Mai înainte de moarte, cerurile s-au deschis și Sfântul a văzut pe Hristos și pe îngerii Săi (la fel cum Sfântul întâi Mucenic Apostol și Arhidiacon Ștefan).

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grija de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodată de foame și de boli. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie.

Astfel, Sfântul Haralambie a murit în temniță, înainte de a fi executat la vârsta de 113 ani. Ulterior, fiica împăratului, Galinia, care trecuse la creștinism, a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

LOTERIA ROMÂNĂ a continuat, duminică, 9 februarie 2025, seria extragerilor Loto 6/49, Noroc, Joker, Noroc Plus, Loto 5/40 și Super Noroc.

Numerele extrase, 9 februarie 2025:

Loto 6/49: 44, 48, 22, 12, 30, 6

Loto 5/40: 27, 8, 6, 28, 22, 19

Joker: 36, 10, 4, 30, 9 + 10

Noroc: 6 1 7 9 0 7 2

Noroc Plus: 9 5 5 6 1 4

Super Noroc: 1 4 4 3 1 3

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Augustin Păunoiu, în „Ziarul Lumina” din 26 martie 2019, despre Eminescu: „În opera lui Mihai Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul principal doreşte cunoaşterea absolută a lucrurilor şi, în definitiv, să dobândească nemurirea. Pentru aceasta sufletului lui călătoreşte departe de pământ în spaţii greu accesibile, unde timpul se dilată, iar universul întreg capătă proporţii necunoscute muritorilor. Destinul de veşnic şi sărman căutător al lui Dionis se schimbă doar atunci când el găseşte împlinirea în iubire, în iubirea pentru o fată.  Genul literar în care se încadrează opera eminesciană evocată este nuvela fantastică”; 

Un fragment din poezia „Periscop” de Vasile Igna (vezi „Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2019):  „Casa-i mai scundă ca gardul Grădinii / gardul mai jos decât zborul albinii / capre cu clopoţei de lut / şi motani la capăt de rut / invadează pajiştea şi livada / şi ascund în iarbă dovada. / Ziua se agaţă de orizont / cu un cârlig bont / şi ademeneşte după ea lumina / cu promisiuni şi şoapte / până când se crapă de noapte / şi încep să mijească obraze de iele / sulemenite ca de sărbătoare cu stele / pitice şi miroazne de spumă lactee / ca sânul de fecioară a Maicii lui Isus”;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2019,  în eseul „Satul românesc în rama poeziei”, scrie şi despre „Sara pe deal” de Mihai Eminescu. Reţinem: „Reprezentarea satului are, ca să ne exprimăm astfel,  şi imagine şi sonor. Fiecare element din enumerare este bine ales şi expresiv. Norii străpunşi de ultimele raze de soare, streşinile care, proiectate pe cer, se învecinează cu luna, cumpăna de la fântână, mişcată greoi de vânt, negura lăsată peste sat, zvonul ultimelor pregătiri pentru noapte de la stână, sunetul clopotului de la biserică propagându-se în întreg spaţiul – din toate acestea se înfiinţează în mintea noastră satul. Cu instinctul său artistic sigur, Eminescu adaugă, dar şi opune, ansamblului prezenţa incandescentă a celui care iubeşte:

„Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para”;

Ioana Pârvulescu, în „România literară” nr. 12 din 2005,  descrie „muşcătura lebedei”, după vizita sa în Schwitzera: „Pentru cine nu ştie, precizez că muşcătura lor seamănă cu a unui copil căruia nu i-a dat încă dinţii, doar că e rece ca apa locului în care locuiesc”;

Am citit, am reţinut: Umberto Eco: „Limba Europei este traducerea”; Alexandru Dragomir: „Înainte eram mărginaşii Europei, acum suntem mahalagiii ei”; Alex Ştefănescu: „Unii oameni nu înţeleg literatura pentru că o citesc greşit. Aşteaptă de la ea altceva decât ar trebui să aştepte. Şi, citind-o, se simt dezamăgiţi. Chiar şi whisky-ul cel mai bun din lume ţi se pare oribil dacă duci paharul la gură crezând că ai în el ceai”; 

Maria Iordănescu, în „Dilema veche” nr. 799 din 2019, despre învăţatul pe de rost a versurilor în liceu: „Aşa, luată repede la întrebări, n-aş şti să spun la ce ne-a folosit: cu o singură excepţie notabilă, nici unul dintre liceenii de atunci n-am făcut carieră în lumea literară. Suntem, acum, la treizeci de ani distanţă, învăţători, profesori, psihologi, ingineri, judecători, jurnalişti. Fie mai puţin decât ne doream, fie mai mult decât speram. Dar din biografiile noastre, din amintirile noastre private fac parte Blaga, Arghezi, Eminescu, Ion Barbu, Bacovia. Ceea ce nu e, cred, puţin lucru. Recomand colegial asemenea „însoţiri” şi generaţiilor de după noi…”, 

Zenobia Niculiţă, în „Dilema veche” nr. 799 din 2019, scrie despre un concept mai puţin abordat: onestitatea emoţională. Reţin:

– „e vorba despre o modalitate conştientă şi asumată de a vorbi nu despre ceea ce s-a întâmplat, ci despre ceea ce am simţit cu privire la ceea ce s-a întâmplat, despre resorturile afective care ne-au împins spre o reacţie sau alta”;

– „onestitatea emoţională aruncă lumină asupra a ceea ce ne-am dorit, ce am avut nevoie şi ne-a fost greu să recunoaştem, chiar şi faţă de noi înşine”;

– „lipsa de onestitate emoţională ne costă mai mult decât conştientizăm sau suntem dispuşi să recunoaştem: alienarea de cei dragi, epuizarea de a menţine aparenţa de nepăsare stoică,eforturile disperate de a remedia efectele unor jocuri sociale în care nu există câştigători etc.”;

– „alte costuri ale lipsei de onestitate emoţională sunt ca dobânzile ascunse ale unor credite bancare inteligente. Nici nu le conştientizăm când ne golesc portofelele sufleteşti”;

– „a fi onest emoţional este un exerciţiu de echilibru între două extreme: manipulările şi proiecţiile noastre de toate zilele”;

– „într-o lume care se laudă cu cele mai contorsionate raţionamente şi raţionalizări, onestitatea emoţională poate avea aparenţe de naivitate”;

– „onestitatea e o atitudine de deschidere în care ne situăm pe poziţia de a spune lucruri aşa cum le înţelegem şi le simţim în momentul prezent,  conştienţi fiind că ele rezonează cu trecutul nostru”;

– „onestitatea înseamnă să laşi liber traseul dintre gândurile tale, convingerile şi amintirile care se activează şi partenerul de conversaţie, fără să încerci să prelucrezi mesajul ca să te justifici”;

– „lipsa de onestitate emoţională are capitole vechi de confruntare cu ruşinea, vinovăţia, critica şi acuzele”;

– „onestitatea e, de altfel, un element cheie în relaţiile în care există intimitate, în relaţiile apropiate şi semnificative pentru noi, în care feedback-ul celuilalt ne clădeşte sau ne dărâmă”; 

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 1 din 2019,  despre lectură: „Lectura reprezintă tocmai o plăcere ritualizată, din categoria celor evitate în vremea noastră. Ca să citeşti o carte trebuie să cunoşti două sute de mii de cuvinte (nu doar o mie, câte sunt folosite în mod curent, în conversaţii). Să dai, meticulos, pagină după pagină, să urmăreşti cu privirea rând după rând şi să-ţi reprezinţi în minte situaţiile descrise cu ajutorul cuvintelor. Un asemenea efort de reprezentare nu faci când urmăreşti, pasiv, imaginile care se perindă pe ecranul televizorului”; 

Iulian Boldea, în „Apostrof” nr. 5 din 2019, despre ultimul roman scris de Dan Lungu: „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018) e un roman cu tematică rurală, cu accente SF, despre un personaj insolit (reflector, sau alter-ego al naratorului) ce ajunge într-un sat românesc, dar e şi o satiră la adresa realităţilor postcomuniste, reprezentate prin grila grotescului şi a umorului nelipsit de accente parodice, precum în episodul calculatorului primit ca donaţie de la un american pensionar. Tuşele realiste şi irizările fantasticului se întretaie, pentru că una dintre intenţiile, mărturisite de scriitor într-un interviu, este relativizarea, redefinirea sau „destabilizarea” realităţii”; (…) „Roman al vieţii la ţară, cu ţărani, dar şi cu un personaj bizar, cu alură savantă, „Pâlpâiri” are nu puţine pasaje în care convenţia mimesisului se confruntă cu o poetică metanarativă, ce revelează disponibilitatea prozatorului la multiplele paliere ale prozei postmoderne, în care conceptul, detaliul realist, metamorfozele limbajului sunt codificate în grilă epică şi sociologică”;