Izbucnită la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi din judeţul Botoşani, denumire ce întruchipa generic toate privaţiunile şi suferinţele ţărănimii, răscoala ţărănească avea să cuprindă mare parte din judeţele Moldovei, cu un apogeu între 6/19 şi 9/22 martie, amintește AGERPRES. Unda de şoc a revoltei a ajuns, apoi, în Muntenia şi Oltenia, îndeosebi în judeţele Râmnicu-Sărat, Buzău, Teleorman, Vlaşca, Olt şi parţial în Argeş, Dâmboviţa şi Prahova. Principalul focar al răscoalei din Oltenia a fost judeţul Dolj, cu evenimente violente în judeţele Mehedinţi şi Romanaţi, potrivit volumului V/VI (2006-2007) al anuarului „Acta Moldaviae Septentrionalis”, https://muzeubt.ro.

„De mai bine de zece ani noi am îndurat mari încercări, persecuţii şi am fost speculaţi şi trataţi mai rău decât robii (…). Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hârtie şi nouă ni se dă ca hrană (…) mămăligă de popuşoi stricaţi, brânză roşie iute şi cu viermi, curechi şi castraveţi împuţiţi, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de pelagră. (…) Vitele noastre de asemenea niciodată nu au avut imaş suficient, ba chiar nici apă (…)”. – Din petiţia către prefectul judeţului Botoşani a locuitorilor comunei Flămânzi, din februarie 1907. (volumul V/VI (2006-2007) al anuarului „Acta Moldaviae Septentrionalis” lansat de Muzeul Judeţean Botoşani, https://muzeubt.ro)

Primele mişcări ţărăneşti mai însemnate au avut loc în judeţele Dorohoi şi Iaşi între 22 februarie/7 martie-23 februarie/8 martie iar începând din 28 februarie/13 martie, ţăranii au pornit deschis la luptă împotriva moşierilor. Cete de ţărani au ocupat Podu Ilioaiei şi Târgu Frumos din judeţul Iaşi. La 3/16 martie a avut loc prima mare ciocnire dintre răsculaţi şi armată la Paşcani, unde au luat parte, alături de ţărani, muncitori ceferişti de la depoul local; aceştia au eliberat din trenul unde erau închişi, pe ţăranii arestaţi. Peste 2.000 de ţărani răsculaţi au pătruns în Botoşani, la 4/17 martie. Au avut loc ciocniri sângeroase cu armata şi au fost ucişi primii ţărani răsculaţi, între 6/19 şi 9/22 martie înregistrându-se un apogeu al răscoalei în Moldova. La 11/24 martie a avut loc o manifestaţie pentru pământ a cărăuşilor din portul Galaţi. Armata a tras în manifestanţi, ucigând 15 din rândurile acestora, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu [n.n.- administratorul moşiei Flămânzi] s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulţi locuitori din comuna Frumuşica cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administraţiei moşiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent. ( … ) În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei şi feciori boiereşti a se aduna pe ziua de 8 februarie (…). În ziua de 8 februarie s-au adunat la primăria comunei Flămânzi de dimineaţă 400-500 locuitori din comuna Flămânzi şi o parte din comuna Copălău şi alte sate ce cad pe teritoriul moşiei Flămânzi cu anexele ei. (…). Între orele 10-11 a trecut pe dinaintea primăriei Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura la administraţia moşiei; ajunşi aice, după ora 12 p.m. li s-a comunicat că nu este aici, „ci a plecat la cumnatul său C. Ciomei, secretarul primăriei, la masă … „; ţăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forţa; pe la orele 13 şi jumătate, Ciomei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulţi adunaţi în drum, înaintea porţii”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care ameninţă că „dacă nu iese afară să vorbească cu ei îi devastează casa (n.n. – casa secretarului Ciomei) şi îi dau foc”; Gh.Gh. Constantinescu a ieşit, spunând că va veni arendaşul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, „că, dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac şi apoi alţii pentru a-l aduce cu forţa la primărie (…) Ioan N. Dolhescu susţine că Gh. Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi (…). Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu şi pe urmă cu toţii i-au maltrat foarte grav cu beţele în cap (…) Gh.Gh. Constantinescu, având incapacitate de lucru 15 zile după certificatul medico-legal (…). După ce l-au maltratat pe Gh.Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administraţiei moşiei, pentru a-l găsi pe contabilul moşiei, pentru a trata cu d-sa şi, negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei (…). Cancelaria moşiei n-au devastat-o (…). S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie (…). Ni s-au trimis 2 escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călăraşi la Deleni, 1 la Tg. Frumos, 50 vânători din batalionul 8 Ia Cristeşti, pentru a-i împiedica pe răzvrătiţii din comuna Băluşeni ce voiau să vie la Cristeşti şi 1 companie de 180 oameni în comunele Tudora şi Poiana Lungă pentru a-i împiedica pe răzvrătiţii din plasa Siret şi judeţul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune”.- Raportul către prefectul judeţului Botoşani al inspectorului comunal al plăşii Hîrlău, care comunica rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gh. Gh. Constantinescu. (volumul V/VI (2006-2007) al anuarului „Acta Moldaviae Septentrionalis” lansat de Muzeul Judeţean Botoşani, https://www.muzeubt.ro/)

Răscoala a avut o mai mare intensitate în Muntenia şi Oltenia decât în Moldova. Reacţiei violente a ţăranilor privind lipsa de pământ şi faţă de condiţiile aspre impuse de către moşieri şi arendaşi prin tocmelile de arendare, i s-a adăugat şi chemarea sub arme a rezerviştilor, la 8/21 martie, pentru a înăbuşi violenţele din Moldova. Tulburările au izbucnit tocmai în acele judeţe în care rezerviştii au refuzat să se ducă la regimentele lor. În 12/25 martie, coloane de răsculaţi din judeţele Vlaşca şi Teleorman s-au îndreptat spre Bucureşti. Răscoala a atins intensitatea maximă între 12/25 şi 15/28 martie în Oltenia, unde au avut loc încleştări masive între ţărani şi armată şi soldate cu zeci de morţi şi răniţi.

În lupta lor pentru dreptate socială, ţăranii au adresat petiţii, au distrus registrele de proprietate, au incendiat conace, au ridicat unele puncte de rezistenţă întărite, au distrus căi de comunicaţii. O bună parte a intelectualilor, între care Nicolae Iorga, Ioan Cantacuzino, Dimitrie Voinov, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Vasile M. Kogălniceanu, s-au solidarizat cu răsculaţii, cerând să li se facă dreptate. Tăvălugul devastator trebuia oprit, astfel că guvernul conservator condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino a fost nevoit să-şi dea demisia.

La 12/25 martie 1907, un guvern liberal, în frunte cu Dimitrie A. Sturdza, a depus jurământul. În acest guvern, Ion I.C. Brătianu a preluat conducerea Ministerului de Interne, generalul Alexandru Averescu fiind numit la Ministerul de Război. Liberalii, care până atunci îi acuzaseră pe conservatori de incapacitate, şi-au început guvernarea cu promisiuni. În Manifestul dat publicităţii la 15/28 martie 1907, guvernul aducea la cunoştinţa ţăranilor că „regele a încuviinţat” luarea unor măsuri pentru „a îndestula cereri drepte şi legitime”, între care: desfiinţarea taxei de 5 lei, a legii pentru asigurarea în contra lipsei de porumb provenite din secetă, a taxei către stat pentru decalitrul de vin; arendarea pământului satului şi aşezămintelor publice direct la ţărani; întărirea băncilor populare; o nouă lege a învoielilor agricole; o lege pentru înfiinţarea Casei Rurale ş.a. Manifestul exprima, totodată, hotărârea de „a înfrâna cu energie neorânduielile şi a pedepsei cu asprime pe cei care ar căuta să se folosească de prădăciuni”, se arată în volumul „Carol I”. „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947”) (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004).

Promisiunile nu vizau, însă, problema fundamentală, aceea a lipsei de pământ, în schimb ameninţările au fost puse imediat în faptă, ajungându-se la una dintre cele mai crunte represiuni din întreaga istorie a României. Între 15/28 martie şi 31 martie/13 aprilie au avut loc expediţii de represiune armată a ţăranilor răsculaţi, sub comanda generalului Alexandru Averescu, soldate cu numeroase victime şi arestări. S-a recurs la metodele cele mai mai nemiloase, mergând până la bombardarea satelor de către artilerie, pentru a redobândi controlul asupra acestora.

Numărul victimelor nu a putut fi stabilit cu exactitate. Ziarul „Adevărul”, condus de C. Mille, adversar înverşunat al Brătienilor, a indicat 11.000 de morţi, cifră care este susţinută şi de istoricul Keith Hitchins, în lucrarea „România 1866-1947” (Editura Humanitas, 2017); Ion I.C. Brătianu declara în Parlament că fuseseră ucişi 419 ţărani; Nicolae Iorga scria despre „mii de ţărani împuşcaţi”; regele Carol I spunea ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti că „cifra era de ordinul multor mii”, potrivit volumului „Carol I”. „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947”) (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2004).

În volumul „De la independenţă la Marea Unire (1878-1918)” (vol. VII, Tom II, coordonator acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, 2003) se precizează că: „Rezultatul general al represiunii s-a soldat cu mii de victime, la care s-au adăugat zecile de mii de arestaţi, urmăriţi şi judecaţi, pentru participare directă sau adeziune la răscoală”.

La 23 decembrie/5 ianuarie 1908 a fost adoptată o nouă lege pentru învoieli agricole, care prevedea două feluri de învoieli: în bani sau în dijmă de-a valma, interzicând formal munca sau dijma la tarla, precum şi dările suplimentare în natură, bani sau muncă. Totodată, noua lege mai prevedea: limitarea dreptului de arendare la 20 ha, înregistrarea obligatorie a contractelor colective dintre proprietarii funciari şi ţărani, durata contractelor pentru cei ce se angajau a efectua munca numai la un an, valabilitatea numai a contractelor scrise, fixarea prin lege a preţului maxim al arendei pământului şi minimum de salarii pentru muncitorii agricoli, constituirea islazurilor comunale prin vânzarea de bunăvoie între proprietari şi comună. Legea a ameliorat întrucâtva situaţia ţăranilor, deşi proprietarii funciari şi arendaşii au eludat sistematic aplicarea prevederilor legii, iar ţăranii, neavând suficient pământ de muncă, au fost nevoiţi să accepte condiţiile impuse de cei dintâi, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Sursa: AGERPRES

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News