de Cătălin Borangic, istoric:

Nu știu dacă greva din Educație este minunată sau nu, presimt doar că are ea ceva la bază, dar n-am să o frunzăresc în locul guvernanților.

Am să vă zic însă, animat de blamarea corpului didactic, cam cu jumate de gură, a multora.

Că profesorii nu se mai satură de dat meditații, că-s slab pregătiți, că nu se gândesc la elevi și multe alte bazaconii sau doine mieroase.

Probabil așa o fi, profesorul ponosit de sărăcie și epuizat de un al doilea job, agresat de obrăzniciile tot mai contondente ale elevilor ar trebui să fie obligat prin lege să țină cursurile.

O să glumesc și o să spun că poate n-ar fi rău ca toți elevii să vina la școală cu bricegele la ei. Altă făină s-ar măcina la moară atunci, nici un sărac de profesor n-ar mai crâcni.

Realitatea este că industrializarea educației a dus la intrarea în sistem și a unor nepregătiți, a unor oportuniști. Generația veche de profesori a făcut un pas în spate, depășită de noile cerințe și învinsă de timp.

În ciuda acestui peisaj arid, profesorul rămâne pilonul principal al sistemului de educație. A nu înțelege că oamenii aceștia nu pot veni la școală roși de grija zilei de mâine, agasați de beizadele cu tot felul de dezechilibre hormonale și ideologice, supuși unui lung șir de experimente cu gust de reformă este una din erorile fundamentale care au construit momentul.

O spun din perspectiva unui om, elev la vremea lui, care a jucat permanent cu negrele.

Rezident de periferie muncitorească, cu anturaj specific și predispus la golăneală, am plecat în viață cu toate șansele ca aceasta să se termine prost sau măcar irelevant.

Profesorii mei, din școala generală și apoi și din liceu, au fost cei care m-au pescuit din zona aia crepusculară (social, economic și politic). Nu doar pe mine, pe toți elevii lor care aveau cea mai firavă nevoie de ajutor.

Am avut parte de tipul de educație pe care o oferea sistemul atunci, cu de toate, și da, am evitat, împreună cu dascălii mei, disciplinele ideologice, care se studiau ca religia acum, doar de formă.

Da, am făcut școală cu manualele de atunci, că nu existau alternative. Profesorii le-au folosit cu dibăcie și talent.

Am avut profesori cu adevărat dascăli, care au știut ce au în față, care au știut să manevreze manualele și programa, să exploateze pozitiv elevul și contextul.

Și nu, nu m-a bătut niciodată vreun profesor, doar au vorbit, au îndreptat, au insistat. Uneori mi-au cumpărat caietele și rechizitele pe care nu ni le-am permis.

A se nota că eram unul dintre derbedeii școlii, cu origini sociale nu chiar sănătoase, cu lipsuri acasă destule.

În ciuda acestui pedigree, școala aia, prin oamenii ei, mi-au pus bazele unei educații largi, solide. O fundație pe care facultatea și restul studiilor de mai târziu mi-au fost un fel de joacă, în care mă miram permanent de strofocarea colegilor mai tineri.

Nu o să generalizez, deși cunosc nenumărate situații similare, dar faptul că m-am mutat la vreo 4 școli din două orașe diferite fără ca lucrurile să fie altfel, fără ca să nu dau peste profesori buni, umani, implicați arată că planul orizontal așa era.

Profesorii mei, ai noștri, erau ceea ce se cheamă profesor, și nu slugile prea plecate ale sistemului sau valeții unor cuconeturi cu progenituri nereușite.

Erau niște artiști capabili să sculpteze un om dintr-un bolovan de sărăcie, nervozitate și exuberanță doar pentru că știau, cumva, că miezul merită.

Profesorul, repet, este stâlpul edificiului educațional. El trebuie respectat și de către sistemul politic, prin salarizare corectă și prin instrumentar de calitate, dar și de către societate, prin proto-educarea copiilor trimiși la școală.

O lume care nu-și respectă profesorii se leapădă de singurii oameni care pot sculpta cu adevărat alți oameni.