În luna februarie este sărbătorită iubirea, una dintre zile atribuită îndrăgostiților fiind împrumutată din Occident și transpusă într-o concurență redutabilă cu Dragobete autohton și tradițional, informează alba24.ro.

Luna februarie este a doua lună a anului în Calendarul Gregorian. Ziua are 11 ore, iar noaptea are 13 ore. Ziua (partea iluminată de soare) se află în procesul de creştere care a început la solstiţiu de iarnă, proces care se va încheia odată cu solstiţiu de vară.

Denumirea lunii februarie derivă din latinescul „februarius” – de la „februa”, luna în care avea loc Festivalul de purificare. Purificarea era menită caselor şi câmpiilor, astfel lucrurile vechi din case erau aruncate şi pământul era pregătit pentru însămânţările de primăvară. Februarie a fost adăugată în calendarul roman în secolul al VII-lea î.Hr., împreună cu luna ianuarie. Această lună era închinată zeului împărăţiei subpământene Februs.

Sărbătorile lunii februarie – tradiții și superstiții
În tradiţia noastră populară, luna februarie se numeşte Faur. Denumirea este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecţionează fiarele sau cuţitele de plug pentru începerea muncii câmpului. Pentru că are numai 28 de zile, sau 29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Potrivit interpretării populare, timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde şi zâmbeşte, e frumos, când plânge, bate viscolul, când e supărat, dă ger de crapă pietrele. Conform datinei, în februarie se încheie şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Luna februarie este marcată de două sărbători populare mai importante: Ziua Ursului şi Dragobetele, după cum arată etnologul Ion Ghinoiu în volumul „Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român” (2000).

În luna februarie timpul este considerat favorabil pentru semănatul plantelor care cresc şi rodesc în pământ (ceapa, usturoiul, ridichea şi alte zarzavaturi), dar şi pentru unele plante care fructifică la suprafaţă (cânepa, inul, grâul de toamnă), pentru vopsirea lânii cu vopsele vegetale, tăierea din pădure a lemnelor de construcţie.

În februarie, noaptea îngheaţă pământul, iar ziua se dezgheaţă, cu alternanţe mari de temperatură, ce aduc aminte şi de iarnă şi de primăvară.

1 februarie – Trif cel Nebun (Trifonul) și Arezanul viilor
La 1 februarie se sărbătoreşte Trif cel Nebun (Trifonul), patronul omizilor, al tuturor insectelor periculoase pentru recolte (lăcuste în special). Potrivit credinţei populare, această zi se marca pentru a opri înmulţirea omizilor, principalii duşmani ai livezilor. Livezile şi grădinile se stropesc cu agheasmă, femeile dau de pomană câte o strachină de mălai, cu speranţa că vor salva, astfel, culturile.

Tot pe 1 februarie se sărbătorește Arezanul viilor, în ziua, când Anul Vechi Viticol moare şi renaşte Noul An Viticol şi coincide cu debutul ciclului vegetal al viţei-de-vie, la început de Făurar. Este un ceremonial cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influenţarea recoltei strugurilor. În unele zone, i se spune simplu – Sfeştania viilor.

Obiceiul mai este numit și „Gurbanul viilor”. Bărbaţii obişnuiau să meargă în vii, să dezgroape sticle îngropate din toamnă, să facă foc, să mănânce şi să bea şi apoi să joace şi să sară peste foc. La asfinţit, oamenii se întorceau în sat cu făclii aprinse şi continuau petrecerile în familie.

În zilele noastre, se păstrează mare parte din acest ritual, dar în prezent, sărbătoarea are ca punct central sfeştania viilor. Viticultorii aduc preotul pentru a face sfeştanie, în vederea rodirii şi apărării de vătămători şi vreme rea. Aceasta vizează cei doi Ani Noi: Viticol şi Pomicol. Preotul slujeşte la capul viei, o sfinţeşte şi se roagă pentru belşugul viei şi al pomilor fructiferi, stropindu-le cu Aghiasmă Mică, împreunată cu Aghiasmă Mare, de la Bobotează.

De Arezanul viilor se organizează ospeţe la vie, pentru toţi sătenii şi pentru străini, se dau ofrande celor care nu fac parte din comunitate, pentru a îmbuna natura şi pentru ca viile să rodească în noul an.
Fiecare proprietar taie, de la viţa sa, câteva coarde din care îşi face cunună pe cap şi cingătoare la brâu, semnificând împlinirea unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului. În unele zone, gospodarii aprind focuri la marginea plantaţiilor şi afumă via cu o cârpă aprinsă, pentru a o feri de pătrunderea forţelor malefice.
Un alt detaliu semnificativ îl reprezintă târcolirea viei sau înconjurarea ei. Este un ritual pentru invocarea belşugului, preluat şi în alte momente calendaristice importante de peste an. În unele zone, preotul înconjoară şi el via, stropind-o cu Aghiasmă.
O altă practică rituală este ”tratarea” coardei de viţă-de-vie. Gospodarul crestează coarda în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pune sare, înfige o bucată de slănină şi una de pâine, pentru ca viţa să aibă de toate din această lume şi ca să-şi lase rodul spre îndestularea oamenilor. În unele zone, se pun, în vie sau lângă butucul viţei, diverse obiecte, gen amulete, care să alunge duhurile rele, cum ar fi căpăţâni de animale, sperietori de păsări, fire de lână roşie.
În alte zone, în ajunul acestei sărbători se mătură hornul, se ia funinginea, care se împreunează cu cea din ajunul Bobotezei şi de la Sfântul Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu Aghiasma de la Bobotează.
În unele zone, gospodinele sfinţesc grâul şi porumbul care urmează a fi semănat în primăvară sau merg cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spun: ”Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!”.
Se spune că nu e bine să începi să munceşti fără să dai întâi de pomană, pe 1 februarie. Femeile obişnuiau să dea de pomană turte de mălai, la muşuroiul furnicilor, pentru ca lăcustele, gângăniile, cărăbuşii să nu le strice semănăturile.
Ziua de 1 Februarie mai este cunoscută şi Ursina, sunt respectate obiceiuri ca să nu mănânce ursul vitele din gospodărie.

2 februarie – Întâmpinarea Domnului, Ziua Ursului
În 2 februarie, creştinii sărbătoresc Întâmpinarea Domnului. Evenimentul simbolizează momentul în care Mântuitorul este dus la templu de Fecioara Maria și Iosif pentru împlinirea legii, care prevedea ca orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere.

Sărbătoarea a rămas și în tradiția populară ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățirea lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane.

Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie. În acest moment se făcea și curățirea mamei. În Templu sunt întâmpinați dreptul Simeon și prorocita Ana.

Celebrarea a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgâna a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.

Această zi mai este numită şi Stretenia, Filipii de iarnă, Martinii de iarnă sau Stretenia gheţii. Stretenia este o zi rea, cu ceasuri rele; cine se naşte în această zi sau face nuntă, nu-i merge bine. Se mai spune că Stretenia este Ziua Babelor.

Ziua este numită şi Martinul mare; nu se lucrează pentru a păzi gospodăriile de lupi şi urşi. Cine mătură în casă îşi vede vitele bolnave de streche. Dacă la Stretenie e zi frumoasă, atunci până la Sfântul Gheorghe tot aşa va fi, iar dacă numai dimineaţa e frumoasă – adică dacă până soarele e sus pe cer, de-şi vede ursul umbra – atunci vremea va fi rea. În această zi nu e bine să tai cu foarfecele, căci e rău de gândaci.

Superstiții de Ziua Ursului
Ziua ursului este sărbătorită în România şi de către alte popoare europene la 2 februarie, la aceeaşi dată cu Ziua marmotei, marcată în zone din Statele Unite ale Americii şi Canada. Ambele au în comun elementul de predicţie a vremii pentru următoarea perioadă.

„Schimbarea anotimpurilor indicată de urs prin dispariţie iarna şi apariţie bruscă primăvara a reprezentat probabil motivul pentru care acesta se numără printre animalele-oracol, de prevedere şi orientare în timp”, se arată în lucrarea ”Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002).

Ziua ursului a fost sărbătorită de majoritatea popoarelor europene la aceeaşi dată. Ursul a avut un rol calendaristic deosebit la populaţiile nordice care l-au asimilat cu Luna, deoarece dispare odată cu sosirea iernii şi reapare primăvara, conform lucrării mai sus amintite.

De Ziua ursului, la Stretenie şi de sărbătoarea Întâmpinării Domnului în calendarul creştin, se spune că ursul iese din bârlog şi îşi priveşte umbra.

Conform tradiţiei, el îşi priveşte umbra în zăpadă. Dacă este frig sau ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu şi bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, cu soare şi îşi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii, aşa cum şi Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul primăverii. De asemenea, se crede că, în această zi, timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Agricultorii ştiu cum va fi vremea după comportamentul ursului şi pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an.

Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic. La vechii greci, ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului, respectiv Ursa Mare şi Ursa Mică.

La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor.

Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) – considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor – ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă ”piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

Conform legendelor populare, Moş Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit, morar sau păstor în satul său, indică lucrarea ”Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002).

Ziua ursului, cunoscută şi ca Martinul cel Mare, este la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii. În credinţa populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri şi practici magice. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el, cu respect, folosind denumiri precum ”Moş Martin” sau ”’ăl Bătrân”. Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urşilor.

Pe vremuri, copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.

Această sărbătoare deschide şi Anul Nou Viticol şi Pomicol. De asemenea, se crede că timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi al pomilor fructiferi.

24 februarie – Dragobetele
Dragobetele, ziua Îndrăgostiților, se sărbătorește în 24 februarie. Este ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic. Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii și dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în multe din satele românești.

Cunoscut și sub numele de Dragomir, Dragobetele este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, ce sălășluiește mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.

Dragobetele, sărbătoare populară autohtonă, specifică îndeosebi zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea) are dată fixă de celebrare în fiecare localitate, dar variabilă de la o regiune la alta, fie la 24 sau 28 februarie, fie la 1 sau 25 martie.

Tot în funcție de regiune, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de ”Cap de primăvară”, ”Sântion de primăvară”, ”Ioan Dragobete”, ”Drăgostițele”, ”Logodna sau însoțitul paserilor”.

Superstiții de Dragobete
Se spune că dacă săruţi, de Dragobete, o persoană de sex opus, ai noroc în dragoste tot anul.

Se mai spune că tinerele necăsătorite trebuie să strângă „zapada zânelor”, adică rămășițele de zăpadă pe care le întâlnesc în cale și apoi să le topească. Apa obținută astfel ar fi magică şi, folosită pentru a se spălat pe faţă, le face pe fete mai cuceritoare.

Superstiția de Dragobete spune că dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie să face tot ce îi stă în putință pentru a se întâlni cu el în această zi. Se spune că dacă nu se întâlnește cu băiatul care i-a picat cu tronc, șansele de a fi împreună cu el sunt mici.

De Dragobete, gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul.

Dragobetele preluat de la daci
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților.

A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri și prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele!”.

Odinioară, în această zi, tinerii se îmbrăcau în straie frumoase şi plecau la pădure să strângă cele dintâi flori ale primăverii. La ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii încercau să le prindă şi să le sărute. Obiceiul se mai numeşte şi “zburătorit”. Dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă şi petreceau.

Se spune că, în această zi, atât băieţii cât şi fetele au datoria de a se veseli pentru a avea parte de iubire întreg anul. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.

La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de Dragobete, se spune că rămâneau fără pui până în aceeași zi a anului viitor.

Asemănător păsărilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând „mesaj al cerului”, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Cei care nu se întâlneau cu un prieten în ziua de Dragobete se spune că nu era iubiți tot anul.

Dacă timpul era favorabil, fetele şi băieţii se adunau în cete şi ieşeau la pădure chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Transilvania făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.

Fetele ignorate de băieţi în ziua de Dragobete, le acuzau pe celelalte că au făcut farmece la Atanasii (17 şi 18 ianuarie), pentru a-i atrage pe băieţi. Această zi, potrivit tradiţiei, era propice farmecelor pentru alungarea iubirii dintre tineri.

Potrivit unei tradiții străvechi, de Dragobete gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News