O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG  EMINESCIAN

Actorul Ion Caramitru despre Eminescu: 1. „Eminescu rămâne la originea frumoasei limbi româneşti pe care o vorbim astăzi”; 2. „…Eminescu, făcând studii de limbă germană, îndreptându-se spre cultura şi filozofia germană, a dus limba română, ca structură şi limpezime, pe culmi nemaiatinse până la el”; 3. „De când sunt împătimit de Eminescu, mă cunosc mai bine pe mine însumi”; 4. „Deşi Eminescu e un caz, eu nu colecţionez poeţi, eu colecţionez poezie”; 5. „Îmi vin în minte versuri de Eminescu, versuri de un modernism incredibil. Iată: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ /  Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. E o suită formidabilă de sonorităţi aici care se adaugă, cum să spun, naşterii universului”; 6. „Dacă am un regret – şi, de fapt nu e numai regretul meu – Eminescu are şi proză, proză pe care o spun uneori pe scenă, însă teatrul său e de nejucat. Din păcate. E într-un limbaj arhaic, nu e psihologizat cât ar trebui, nu e vorbit, ţinând cont de natura personajelor, aşa cum e la Shakespeare – care nu cred că va fi  vreodată depăşit de nici un alt autor, oricât de genial ar fi acesta”(vezi „România literară” nr. 2 din 2021);

Gellu Dorian, în „România literară” nr. 29 din 2021,  publică un interviu cu poetul Vasile Dan, laureatul Premiului „Mihai Eminescu”-2020. Reţin: 1. „Scrisul este o vocaţie a singurătăţii pe care autorul o ridică la rang de raţiune ultimă de a se salva de ghilotina limitei sale de orice fel: existenţiale, biologice, de limbă, de timp istoric. Scrisul e o nacelă cu care urcăm la ceruri”; 2. „Nu mi-am gândit niciodată din ce generaţie fac parte, din ce promoţie, din ce grup, grupuscul, val sau trend. Am vrut să scriu inconfundabil după criteriul meu estetic. Atât”;

Pe 22 mai 2021, la ora 14:30,  Ştefan Bolea ajunsese la Ipoteşti. Spune în „Apostrof” nr. 8 din 2021: „Lacul lui Eminescu de la Ipoteşti a fost următoarea oprire. L-am mai vizitat în 2004 împreună cu Petrişor Militaru, fiind amândoi laureaţii unui concurs de poezie. E la fel de seducător şi azi: mi-l imaginez pe poet scăldându-se la miez de noapte sub cerul înstelat, recreând o scenă din Immortal Beloved”;

Alex Ştefănescu, în “Cafeneaua literară” nr.  5 din 2022, despre “Luceafărul” eminescian: “I. Al. Brătescu-Voineşti relatează într-un volum de “Amintiri” din 1934 o convorbire pe care pretinde că ar fi avut-o în 1892 cu Titu Maiorescu, în locuinţa acestuia de pe strada “Mercur” nr. 1. Memorialistul susţine că Titu Maiorescu i-a povestit în ce împrejurare a scris Eminescu “Luceafărul”. Poetul intenţiona să se căsătorească în scurtă vreme cu Veronica Micle, iar critical literar de la “Junimea” a încercat să-l convingă că face o greşeală (pentru că nu dispune de mijloacele material necesare întreţinerii unei familii). Văzând că nu reuşeşte să-l clintească din hotărârea lui, i-a adus ca argument supreme faptul că Veronica Micle avusese aventuri cu mulţi alţi barbaţi, inclusiv cu I. L. Caragiale. I. Al. Brătescu-Voineşti ne dă de înţeles că Eminescu  a scris “Luceafărul” ca reacţie la această “trădare” şi că poemul poate fi citit ca un poem cu cheie, Cătălina fiind Veronica Micle, Cătălin – I. L. Caragiale, Luceafărul – poetul însuşi, iar Demiurgos – Titu Maiorescu.  Această interpretare vulgară a avut mare success de public şi a intrat în folclor. Ea este falsă, inadecvată la natura poeziei, dar nu este o invenţie.(…) Este foarte probabil ca gelozia, orgoliul rănit să-l fi mobilizat afectiv pe Eminescu pentru a da o replica de foarte sus celor care i-au înşelat încrederea, dar ceea ce a rezultat reprezintă mult mai mult decât instrumentul unei pedepsiri. Istoricii literari au explicat că şi “Infernul” lui Dante are la origini dorinţa poetului italian de a se răzbuna pe adversarii lui politici, imaginându-şi modul cum ar fi ei trataţi în Iad, dar “Infernul” este cu totul altceva decât un pamflet, şi anume un spectacol al răului, de o grandoare sumbră.”

Theodor Codreanu, în „Cafeneaua literară” nr. 5 din 2022, despre Eminescu: „Poetul a fost un exemplar uman hiperlucid, căci,  la dânsul, minte şi inimă se îngemănau organic. Se formase în mediul germanic care reprezenta atunci gândirea filosofică cea mai înaltă a Europei. Era firesc să caute pe cont propriu nu numai adevărul filosofic şi ştiinţific, ci să descopere căi noi pentru frumosul artistic, pornind de la tradiţia românească şi universală. Nicolae Breban a observat că geniul lui Eminescu a transfigurat miturile româneşti cu o intuiţie adâncă a ceea ce poetul a numit ÎNCERCARE, prefigurând,, de pildă, zicem noi,  ESTETICA FORMATIVITĂŢII (Luigi Pereyson), căci fiinţa umană e în perpetuă FACERE.  Prin încercări succesive, la Eminescu zmeul din poveste devine Luceafăr şi Hyperion, esenţă divină, Fiul care se înalţă la Tatăl.  În sens invers, Făt-Frumos ajunge un paj seducător de rând etc.  În vremea lui, Vasile Alecsandri nu şi-a permis asemenea intervenţii în matricea folclorică, rămânând la ceea ce Eminescu a numit PROPORŢIA DE FORME, sintagmă definitorie pentru FRUMUSEŢEA CLASICĂ din care nu ieşise deplin nici romantismul european, ba chiar lăsând cale liberă formalismului parnasian, iar, la extremă, naturalismului descins din realismul clasic. În context, Eminescu are revelaţia unei veritabile revoluţii în artă, redefinind frumosul / frumuseţea, îndrituit să-şi precizeze, IN NUCE, estetica, în conformitate cu întrega lui operă, cheie hermeneutică ce-şi aşteaptă încă profesionismul critic.”

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News