O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Dosarul „Dilema veche” nr. 960 din 2022 are ca titlu „RĂSFĂŢ”. Ioana Pârvulescu, găsind în fumat un răsfăţ,  scrie despre obiceiul de a fuma al scriitorilor. Reţinem referirile la Eminescu: „Eminescu e şi el fumător, uneori chiar pe drum de fier. În poemul vesel „Din Berlin la Potsdam”, apare versul „Îmi aprind şi eu luleaua”. Nu cred că înseamnă neapărat că Eminescu fuma pipă, chiar dacă se imortalizează poetic aşa, ci mai degrabă că luleaua intra în armonie cu imaginea boemului şi cu dragostea lui pentru blonda Milly: era amorezat lulea.  Avem câteva confirmări ale contemporanilor despre ţigările eminesciene. Amintirea lui Ştefanelli despre tinerii ani vienezi sună cel mai credibil: „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă  o noapte întreagă, dar în schimb lua multe cafele negre şi fuma mult”. Iar cea, la mâna a doua, a lui Vintilă Russu Şirianu îl arată pe bărbatul matur „răsucindu-şi singur ţigările, în timp ce compune poeme” („Mărturii despre Eminescu”, ediţie de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Humanitas, 2013). Fumul ţigărilor se amestecă, în secolul lui Eminescu şi în camera lui, cu cel al lumânărilor. În trăirile şi gândirile lui Dionis, sărăcia se resimte puternic pe trei planuri: bani, vin, ţigări. Carafa de vin a fost transformată în sfeşnic, după o practică răspândită a vremii, banii lipsesc „de o lună”, dar nevoia de tutun e cea mai rea, ţigara e lucrul cel mai preţios”;

 Poemul „Din Berlin la Potsdam” de Mihai Eminescu: „Din Berlin la Potsdam merge /  Drum de fier, precum se ştie. /  Dară nu se ştie încă /  C-am luat bilet de-a trie, //  C-am plecat de dimineaţă  /  Cu un taler şi doi groşi… /  Şi de gât cu blonda Milly, /  C-ochi albaştri, buze roşi. //  Zice Brahma, tata Brahma,  /  Cum că lumea asta nu e /  Decât arderea-unei jertfe /  Într-o vecinică căţuie. / Am aprins şi eu luleaua /   Şi jertfesc lui tata Brahma, /  Lângă mine-un şip cu Kümmel!  /  Ş-o bucată de păstramă. //  Zice Darwin, tata Darwin, /  Cum că omul e-o maimuţă – /  Am picior de maimuţoi, /  Milly-nsă de pisicuţă. //  Şi mă urc în tren cu grabă  / Cu o foame de balaur, /  Între dinţi o pipă lungă / Subsuori pe Schopenhauer.  //  Ş-acum şuieră maşina. /  Fumul pipei lin miroasă, /  Sticla Kümmel mă invită, /  Milly-mi râde. – Ce-mi mai pasă!”

Revista “Cafeneaua literară” nr. 5 din 2022 continuă să publice răspunsurile date la ancheta “Eminescu şi poezia contemporană”. Reţin din răspunsurile date de Theodor Codreanu: 1.“Între cei care au scris pe măsura geniului eminescian, croind noi pârtii în eminescologie, sunt: Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Nicolae Iorga,  G. Ibrăileanu,  Lucian Blaga, Tudor Arghezi, A. C. Cuza, Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Dimitrie Caracostea, Perpessicius, Mircea Eliade, pentru primele trei etape ale exegezei, identificabile astfel: a) de la Maiorescu la G. Ibrăileanu cu predominanţa unui clasicism estetic; b) de la Nicolae Iorga la A. C. Cuza, cel din urmă revizuind paradigm conceptului de romantism, una modernă, fără ecou imediat însă; cercetarea lui masivă dintre 1914 şi 1919 a rămas în manuscris, fiind tipărită abia în 2019, în două volume, de către I. Oprişan; c) de la G. Călinescu la Perpessicius, perioada consacrării imaginii de poet national. După  Al Doilea Război Mondial, se conturează mai întâi o direcţie, în exil, paradigma ontoestetică a lui Constantin Amăriuţei şi Mircea Eliade, iar în ţară, cu ieşirea din proletcultism a lui Matei Călinescu şi Ion Negoiţescu, trecerea câtre pârtia modernităţii inaugurate de George Munteanu, Edgar Papu, Mihai Cimpoi, Pompiliu Crăciunescu, cu dominanta ultimă a metodologiei transdisciplinare.

2. „Spre a găsi dreapta măsură în evaluarea moştenirii lirice eminesciene (care nu poate fi ruptă de ansamblul operei),trebuie avut în vedere „complexele de cultură”, la nivel istoric, dar, mai ales, ceea ce depăşeşte aceste complexe îngustătoare, cunoscute ca mode, curente şi şcoli literare, generaţii şi „grupuri”. Prizonierii „complexelor de cultură” provin din categoria narcisiacilor, fie individual, fie de grup. Narcisiacii au „darul” demoniac de a se citi şi decripta pe ei înşişi în imaginea „adversarilor”, încât epitetele prăpăstioase cu care este gratulat Eminescu li se potrivesc mănuşă! Fenomenul este „abisal” şi grotesc.  Când Alexandru Grama scria, negru pe alb,  că autorul „Luceafărului” este „nice poet, nice geniu”, el la sine se referă! Când Cristian Preda are „revelaţia” nulităţii lui Eminescu, el dă probă de sinceritate absolută în ceea ce-l priveşte, prin raportare la poet! Altfel spus, „fiecare pasăre pre limba ei piere”. Limba dezvăluie totdeauna ceea ce suntem.”
3.  Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News