Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Revista „Cafeneaua literară”  nr. 4 din 2022 publică răspunsuri la ancheta  literară  „Eminescu şi poezia contemporană” primite de la Nicolae Georgescu (eminescolog), Nicolae Silade (poet), Aureliu Goci (critic literar), Adrian Dinu Rachieru (critic literar), Iulian Chivu (critic literar) şi Daniel Corbu (poet, critic literar).  Reţin:

1. Nicolae Georgescu: a) „Poezia lui Eminescu, recitită în formele iniţiale, cu punctuaţia şi scenarizarea (ordinea de autor) genuine, este profund mistică. Sistemele de editare / difuzare se întrec s-o simplifice, pentru a fi înţeleasă mai ales de cititorii tineri, dar pentru aceasta scot fiorul mistic, îl înlocuiesc cu un fel de psihologie. Am explicat acest lucru pe baza poemului „Te duci…”, care în ediţii devine un fel de romanţă de divorţ, pe când în forma genuină este o gravă meditaţie despre destin. Omul de geniu, Orfeu,  misticul poet, poate da viaţă petrei, dar nu-i poate da destin; imediat ce învie, EA se duce, nu-şi iubeşte creatorul. Mitul lui Pygmalion şi al Galateei de aici devine, prin schimbarea punctuaţiei, o plângere masculină după femeia trădătoare…” b) „Pe Eminescu eu îl pun alături de Eschil, în primul rând, apoi lângă Horaţiu – iar dintre poeţii erei noastre îl mai văd în preajma lui Dante, a lui Shakespeare, desigur – dar mi-e greu să-l aduc spre secolele noastre. Fiind prea clasic, este ubicuu – şi mai ales în rădăcini”; c) „Eminescu a influenţat mai ales poeţii minori sau de valoare medie, care l-au cunoscut în formele prelucrate, lustruite, din ediţii.  Dacă aţi urmări o proporţionalitate, aţi putea observa că Eminescu a influenţat mai mult filosofii decât poeţii români”;
2. Nicolae Silade: „Evident că, raportată la cerinţele estetice ale poeziei majore de astăzi, o parte (doar o parte) din poezia lui Eminescu poate părea desuetă, în formă, dar raportată la poezia majoră dintotdeauna, eu cred că va rezista totdeauna.”;
3. Aureliu Goci: a) „Poezia lui Eminescu este un monument al limbii române şi al conştiinţei naţionale, performanţa estetică superlativă în pragul secolului XX. Eminescu rămâne unic, dar se răsfrânge în milioane de chipuri de cititori. În diversitatea psihologiilor şi gusturilor umane pot exista şi inaderenţe, incompatibilităţi, ostilităţi, însă în ansamblul cititorilor de limbă română, el este absolutul, centrul canonului literaturii române. După teoria lui Thibaudet (fiul, tatăl şi bunicul, sau 33 +33 +33 de ani), s-ar putea aproxima că astăzi este activă a cincea generaţie de cititori, care se poate identifica performant şi coerent cu opera eminesciană. Dar se poate observa şi faptul că opera eminesciană a devenit receptabilă la vârste din ce în ce mai mici”; b) „Încercarea unor scriitori tineri, unul din jurul revistei „Dilema”, de a diminua şi chiar de a desfiinţa poezia lui Eminescu, este un act de imaturitate şi absenţă a conştiinţei estetice. Istoriceşte, au mai existat asemenea încercări, dar care n-au reuşit să clintească măcar un cuvânt din strălucirea operei eminesciene. Interesant şi vrednic de meditaţie este actul de negaţie al unor poeţi optzecişti, care – la un secol de la strălucita amplitudine eminesciană – au negat creaţia celui mai textualist poet al poeziei româneşti. Textualiştii, toţi la un loc, nu au elaborat o artă poetică textualistă mai complexă decât „Scrisoare II”; c) „Unii poeţi (Tudor Arghezi, Aron Cotruş, Nichita Stănescu) au recunoscut că nu se pot compara cu el, deoarece Eminescu afirmă o conştiinţă cu structură bipolară: pe de o parte, varianta astrală, luciferică, a abstragerii din civilizaţie, pe de alta – ipostaza angajată, militantă, implicată în toate formele existenţei, evidentă în publicistică”;
4. Adrian Dinu Rachieru: a) „Eminescu să încăpăţânează să rămână o permanenţă. „Problema Eminescu” animă şi agită spiritele, încât posteritatea eminesciană e expansivă, şi controversele iscate îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană, a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o „posteritate vie”; b) „Vermuiala literaţilor e întreţinută de o obsesie: „ajustarea canonului”. Şi în numele „ajustării”, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e benefic. Doar că propunându-şi „detronarea”, atacând centralitatea eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrâncenare, provocând polarizări: fie exagerări pioase, fie furii demolatoare, ignorând tocmai aprofundarea analitică”;
5. Iulian Chivu: a) „Eminescu a fost, la noi, omul cu cel mai larg orizont cultural al vremii sale, ocazionat de conexiuni ale lecturii de la textele vedice la literatura occidentală, la filosofia germană, la cunoştinţe de drept, de economie, de fizică şi astronomie aşa de bogate, şi toate astea să le decodezi prin spiritul poetului care refuză actualizări vetuste, categorisiri sedioase, prezumţioase, versatile. Poetul rămâne steaua polară a vremii sale şi, fiindcă s-a statornicit pe coordonatele istorico – destinale ale spiritului românesc, rămâne să vibreze odată cu acesta pentru totdeauna, să se identifice cu el şi să-l călăuzească îndelung. Eminescu se detaşează de dulcegăriile poeziei noastre de până la el, de tonul căutărilor şi incertitudinilor, de facil, de folcloric, deşi reţine din acest univers tonuri teme şi armonii de eternă actualitate – Eminescu a avut simţul universalului! Astfel, scrie o poezie de excepţie, cu care iese din canonul folcloric al înaintaşilor săi şi din literatura „traducţiilor” şi întemeiază lirica cultă pe care o canonizează după propriul destin”; b) „Poezia lui Eminescu este judecata aspră a poeziei româneşti care i-a urmat. Exigenţele ei se sting în neputinţe sau în rătăciri. Dacă poezia românească ar fi avut la fiecare generaţie un Eminescu, azi ar fi fost mai sigură de sine, scutită de contestaţii, şi poate am fi avut şi un Nobel pentru literatură. „Şocul” Eminescu nu a cutremurat doar poezia generaţiilor precedente, ci a pretins răspunsuri concrete celor care au urmat – neputinţele s-au întors insidios împotriva poetului. Valori autentice au fost tot mai sporadice şi debusolate, experienţe personale, iar nu spirit naţional. Eminescu a paralizat mediocrităţile pe termen lung”;
6. Daniel Corbu: „În ce mă priveşte, spun că Eminescu rămâne un model în absolut pentru români, nu mai vorbesc pentru oarecare scriitor român, adevărat răsărit peste timp. Eminescu este cel care a ordonat şi ordonează şi azi cultura română. Să ne reamintim şi rândurile lui Emil Cioran din „Schimbarea la faţă a României”: „Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea pe care ne-a vărsat-o în suflet. Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar fi gelos?” Prin urmare, şi pentru filosoful Cioran, Mihai Eminescu este modelul în absolut de gândire. Să nu ignorăm în acest sens o frază dintr-o scrisoare trimisă de la Paris, din mansarda sa din Rue de l`Odeon, fratelui său Aurel Cioran, şi datată 24 martie 1975: „…într-un anume sens, eu descind din „Rugăciunea unui dac”, al cărei ton violent, rostit ca un blestem, şi nu ca o iertare, mi-a plăcut dintotdeauna.” Când acelaşi Emil Cioran a spus, în 1990, „Eminescu este sursa României. România poate să facă toate prostiile, şi Eminescu le compensează”, n-a spus doar ca să ne liniştească, ci ca să accentueze un adevăr”; b) „Mi-i dat să cred că Eminescu este un dar al Marelui Creator pentru români. Eminescu nu numai că a modificat total sensibilitatea naţională, dar i-a oferit o metafizică ce-o personalizează. Trebuie să spunem că un spirit precum Mihai Eminescu nu putea să rămână în cultura română doar prin simple afirmaţii encomiastice de genul: „spirit tutelar”, „cel mai mare poet”, „personalitate monumentală”, „geniu naţional” etc. De fiecare dată trebuie făcută o coborâre în epocă, în timpul său, pentru a urmări structurile culturale existente în apariţia sa, realizate de înaintaşii veneraţi în „Epigonii”, trebuie urmărită anvergura operei eminesciene şi influenţa ei pe o distanţă de peste o sută de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin „Eminescu înainte de Eminescu” şi „Eminescu după Eminescu”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate