O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

 DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Răzvan Voncu, în „România literară” nr.  23 din 2020,  ne îndeamnă să renunţăm numai  la clişeul de „ poet-filosof” al lui Lucian Blaga, spre a-l cunoaşte şi pe cel plin de pasiune, plin de sevă, care preferă materia în spirit. Scrie eseul „Lucian Blaga marele degustător” din care reţinem: 1. „Lui Lucian Blaga îi place, întâi de toate, via, ca privelişte a preaplinului naturii, şi viţa, ca plantă ce simbolizează rezistenţa şi regenerarea”; 2. „dacă via are mai degrabă o dimensiune feminină, a senzualităţii şi fertilităţii, poetul îi atribuie vinului frumuseţea prieteniei şi extazul”;

Ştefan Borbely, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 6 din 2020, despre viaţa literară de azi: „saturată de experimentalisme dintre cele mai năstruşnice, zgomotoase, de poeme suprasexualizate exacerbat, sau infuzate de un sarcasm apter, adolescentin, de joasă calitate”;

Din „Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2020,  poemul „Secret” de poeta croată Ana Brnardic: „Mi-am forjat un secret de o mare gravitate / din faptul că mă duc uneori, pe-ascuns, să trăiesc / într-o altă ţară / curăţ usturoi şi-mi fac o cafea în bucătăria altcuiva / mă duc până  la mănăstire şi aprind o lumânare / dincolo de gard o congregaţie de mesteceni vorbeşte / într-o limbă mută. / în oglindă chipul meu e dublu / trist şi rotund o cântare de aur îl acoperă // noaptea, îmi las deoparte trupul, degetele, îmi smulg / scoarţa / în dormitorul rece ne-nveleşte cu barba lui lungă / de dimineaţă sunt un copac tânăr sădit în faţa casei / un os descărnat care se crapă de ziuă.” Cu siguranţă că aţi recunoscut ţara în care pleacă poeta, „pe-ascuns”, să trăiască;

Dan Stanca, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2020,  despre poeţii de azi: „În general, autorii, mai ales cei cu pretenţii, sunt blazaţi, afişează un jemanfişism toxic, fug de vorbe mari, se închid într-un orgoliu sumbru. Dar ei sunt poeţii pe care-i respectăm. La naivi nu prea ne uităm. Nu-i vorbă că mulţi dintre ei scriu prost, sunt patetici până la a fi stridenţi, nu au cultură poetică şi nu ştiu care sunt tendinţele actuale.”;

Martin S. Martin, în „Ramuri” nr. 4 din 2020, prezintă punctele nodale, marile „vertrebe” ale sistemului de educaţie din SUA: 1. „infrastructura (clădiri, autobuze şcolare, materiale educative, laboratoare şi biblioteci dotate, aparatură digitală, manuale) – foarte dependentă de bani”; 2. „profesorii de calitate şi devotaţi, metodele de predare şi curricula  aduse la zi, sistemele de control. Şi această componentă depinde de resursele financiare, dar nu integral. Valoarea profesională şi dedicaţia corpului profesoral primează”; 3.”implicarea activă, devotată şi constantă a familiei”;

Mihaela Helmis, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 6 din 2020, publică un interviu cu Eugen Simion. Reţinem: 1. „Am debutat cu o carte despre proza lui Eminescu, pe care n-am mai citit-o din 1964. S-a găsit, totuşi, un grup în frunte cu Mihai Cimpoi, să reimprime această carte, şi am mers pe mâna lui şi a celor de la Chişinău”; 2. „Cea dintâi carte a mea care mă reprezintă este „Lovinescu, scepticul mântuit”. A fost o confruntare cu un mare critic, cu creatorul modernităţii”; 3. „Dumnezeu nu pune talentul întotdeauna într-o bibliotecă, în conac. Poate să-l pună şi într-o casă părăsită din Câmpia Dunării, cum se întâmpla cu Preda, cu Creangă…”; 4. „De mulţi ani am părerea că a dispărut ca instituţie intelectuală critica literară. Critica literară nu mai este instituţia pe care a fondat-o Saint-Beuve la jumătatea secolului al XIX-lea, devenit un gen al literaturii”; 5. „Cultura noastră se bazează pe marii poeţi şi marii critici. Este absolut miraculos să ai un critic precum Lovinescu, care să-şi consacre viaţa creării modernităţii, să ai un critic genial cum este Călinescu; 6. „Critica literară şi literatura  au doi piloni dintre cei mai importanţi. Primul e pilonul naţional. O literatură nu se naşte în neant, se naşte undeva, unde printre rădăcini, are un sol, un spaţiu, ceea ce înseamnă o istorie, o tradiţie spirituală, mentalităţi specifice, un mod de a fi.  Stâlpul al doilea este autonomia estetică. Un roman poate să aibă o ideologie extraordinară, să fie o carte morală: dacă nu are valoare estetică, nimic nu e”;  7. „După Revoluţie a dispărut critica literară ca instituţie, şi anume instituţia literară şi intelectuală, care face selecţia, care dă o justificare estetică operei literare, care pune opera într-o ierarhie, care stabileşte câteva modele literare”;

George Vulturescu, în „Tribuna” nr. 426 din 1-15 iunie 2020, scrie despre orfismul „poemului fără sunet” la Şt. Aug. Doinaş. Reţin: 1. „Orfeul lui M. Eminescu „azvârle” harfa „sfărâmată” în mare, Lucian Blaga eliberează „harfa” de formele ei de prisos închipuindu-şi o „harfă de-ntuneric, iar Şt. Aug. Doinaş tinde spre …”poezia fără sunet”. Extrapolând, sunt, împreună, în vecinătatea lui Constantin Brâncuşi, cel care a  „eliberat sculptura de tot ce era de prisos şi ne-a redat conştiinţa formei pure, cum spunea răspicat Henry Moore”; 2. „Ne putem întreba – cum tace sunetul în „poezia fără sunet”? Se pare că poezia la care râvnea Doinaş este a unei materialităţi fonice care dilată cuvântul, răbufneşte prin coaja lui precum mugurii pe creangă, devine el însuşi sunet-cuvânt, precum ghinda devine copacul. Desigur, nu ştim unde – şi cât de departe –  ar fi dus / ajuns cu „experimentul” poemului fără sunet: poetul şi-a reinventat poezia de mai multe ori din magma sa proteică drept „melodie a timpului circular.”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 5 din 2020, publică un interviu cu Silviu Lupescu, directorul Editurii „Polirom”, la împlinirea unui sfert de veac. M-am oprit la două afirmaţii: 1. „Profesorul meu de matematică, Traian Cohal, transforma cel puţin o oră pe trimestru într-una de citit poezii – Minulescu, Blandiana, Brumaru, în fine, poezii pentru adolescenţi de liceu. Liceul „Negruzzi” avea un cenaclu, o revistă literară…”; 2. „Degeaba ne lăudăm cu Enescu (deşi nu avem nici măcar o singură integrală a operelor sale muzicale în ultimii 30 de ani), cu Brâncuşi (pentru care nu s-a găsit bani pentru „Cuminţenia pământului”) sau Eminescu (din a cărui poezie, un recent ministru al Culturii, de la o universitate de rang doi,  nu a fost în stare să recite nici măcar două versuri). Suntem ultimii în Europa la consumul cultural, nu doar la carte, în oricare dintre statisticile realizate independent, nu în cele ale institutelor aservite politic.”;

Adrian Alui Gheorghe citându-l pe Umberto Eco: „Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.  Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor.” (vezi „România literară” nr. 24 din 2020)

Cum defineşte Honore de Balzac, la nivelul anului 1844, boemul: „Cuvântul boem spune tot. Boemul nu deţine nimic şi trăieşte din ceea ce are. Speranţa-i este religie, încrederea în sine este regulă, iar caritatea îi este bugetul. Toţi aceşti tineri sunt mai mari decât nefericirea lor, se plasează sub auspiciile norocului şi înfruntă destinul”. Nu-i aşa că v-aţi gândit la cine m-am gândit şi eu, la Florentin Florescu?;