O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

Nicolae Iorga despre Eminescu: „…minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul”(citat redat de Toma Grigorie în „Ramuri” nr. 11 din 2019);

Dan Cristea, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2020, despre poezia „Somnoroase păsărele” de  Mihai Eminescu: „Trecând de la registrul religios la acela al graţiosului, categorie estetică implicând tandreţea, delicateţea tonului, precum şi, în general, fragilitatea obiectului evocat, ne putem opri la mult mai populara poezie (datorită şi faptului că a fost pusă pe muzică) „Somnoroase păsărele”. Poezia se păstrează în trei manuscrise, toate din epoca gazetăriei bucureştene  şi a fost inclusă de Titu Maiorescu în volumul „Poesii” din 1883. Muzica a fost compusă un an mai târziu, în 1884, de un bucovinean, Tudor cavaler de Flondor. G. Călinescu se dovedeşte total nedrept cu suava compunere, socotind-o o „imitaţie”, după un model „obscur şi minor”, care n-ar merita atenţia criticii. Alex Ştefănescu, în „Eminescu poem cu poem”, găseşte, dimpotrivă, cuvinte de laudă, şi nu puţine, pentru această „miniatură lirică” pe care o vede ca pe o „poezie de leagăn”, de o „simplitate rafinată”.  Este de ajuns, după părerea mea, să privim numai şi primele versuri ale acestei poezii (despre cuibărirea unanimă în somn) pentru a ne da seama de diferenţa dintre limbajul poetic şi acela comun. O mică lecţie de poezie poate începe chiar de aici. Gândiţi-vă că în loc de admirabile frazare „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună”, păstrând lucrurile în parţialitate, în vagul mnearticulării, am fi avut un soi de definiţie-silogism: „Păsărelele somnoroase se adună pe la cuiburi”. O oroare!”;

Nicolae Georgescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, publică eseul „Actualitatea lui Maiorescu”. Reţin două aspecte care îl vizează pe Eminescu: 1. „Se spune (ziarele) că la cenaclul său din strada Mercur se citea (şi se comenta) „Luceafărul”, fără ca autorul să fie de faţă, după-amiaza sau seara. Momentul era înscris, oarecum, între evenimentele mondene ale Bucureştilor. Volumul de „Poesii” al lui Eminescu, foarte elegant, foarte scump, nu-i era dedicat publicului larg, tinerilor de pildă. „Managerul” său, Titu Maiorescu, l-a gândit pentru înalta societate, mai ales cea a doamnelor sau întreţinută de ele. În saloanele bucureştene, care înfloresc după ridicarea României la rangul de regat, se stabileşte notorietatea poetică a lui Eminescu”; 2. „Discutând atât de intens cu textul eminescian, Titu Maiorescu este, de fapt, întemeietorul eminescologiei ca ştiinţă, pentru că schimbările pe care le face el au motivaţie şi, mai ales, pentru că asta le permite editorilor de după el să schimbe, adică să şi-l apropie pe poet ca text. A merge din comparaţie în comparaţie, apoi cu manuscrisele, apoi cu primele tipărituri: asta înseamnă chiar eminescologie – şi se naşte din marea, imensa pasiune a Mentorului Junimii pentru poezie în sine.  Iată că, prin simplificarea textului, el transmite ceva saloanelor bucureştene întreţinute de doamne respectabile din înalta societate…”;

Complexul lui Făt-Frumos: L-am găsit explicat cu referire la sine de către D. R. Popescu în cuvântul spus cu ocazia ridicării premiului „Opera Omnia” pe 2004, care i-a fost oferit de revista „Ramuri”: „Drăgălaşul feciorel voia încă din lichidul amniotic al măicuţei sale să ajungă într-un raion al tinereţii fără de bătrâneţe, într-un raion al fericirii fără de moarte. Încă nenăscut, Făt-Frumos avea o concepţie clară despre viaţă. (…) Acest complex ne mai învaţă cum feciorul de împărat, după numeroase peripeţii, ajunge să-şi atingă visul. Şi începe să se bucure de tinereţea cea fără de bătrâneţe, uitând de unde vine şi uitând cine a fost, pierzându-şi în fericirea cotidiană memoria… (…) fericirea sa consta – ah, ce verb stupid! – într-o încremenire în sistemul de valori al tărâmului cu zâne. Fericirea sa consta într-o anchilozare a gândirii, într-o acceptare a libertăţii de a nu mai visa şi alte posibile realităţi… Făt-Frumos devine, ani, şi, poate, secole la rând ignorantul suprem, ignorantul absolut, pentru care nu mai existau semne de întrebare!”;

Din  discursul ţinut de Ovidiu Genaru la gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie pe anul 2019: „Credeţi oare că suntem anacronici, vetuşti, atemporali în acest veac confuz, hiperpragmatic, neprietenos culturii? Noi ştim că Poezia îmblânzeşte fiara din om şi aprinde în ochiul tulbure licărul iubirii şi al inteligenţei. De aceea spălătorii de creiere nu-l vor iubi pe Eminescu”;

Ioana Pârvulescu răspunzând la întrebarea „Cine e Cătălina?”: 1. „e frumoasa fără corp”; 2. „e Miron în ipostaza feminină”; 3. „e înger”; 4. „e demon”; 5. „e Veneră”; 6. „e Madonă”; 7. „e fecioară între sfinţi”; 8. „e dulcea floare albastră”; 9. „e vicleana Dalilă”; 10. „e Blanca din POVESTEA TEIULUI”; 11. „e fata cu păr de aur moale din CĂLIN”; 12. „e personaj”; 13. „e simbol”; 14. „e mască? A cui mască?”; 15. „e vocea lirică eminesciană”; 16. „e vocea ştiutoare din DACĂ IUBEŞTI FĂRĂ SĂ SPERI, CE SUFLET TRIST, CE E AMORUL?”; 17. „e vocea încă încrezătoare din O, RĂMÂI şi din DORINŢĂ”;

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News