O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Ioan C. Teşu, în „Ziarul Lumina” din 22 martie 2020,  scrie despre teama cea mai mare a omului contemporan. Aceasta ar fi fobia socială sau anxietatea socială. Autorul menţionat găseşte următoarele simptome păguboase sufleteşte ale fobiei sociale: 1. „frică sau anxietate marcată privind una sau mai multe situaţii sociale în care individul ar putea fi expus evaluării de către ceilalţi”; 2. „individul se teme că ar putea acţiona într-un mod sau ar putea fi evidente simptomele anxioase care vor fi apreciate negativ”; 3. „situaţiile sociale provoacă aproape întotdeauna frică sau anxietate”; 4. „situaţiile sociale sunt evitate sau suportate cu frică sau anxietate intensă”; 5. „frica sau anxietatea sunt disproporţionate faţă de pericolul reprezentat de situaţia socială şi faţă de contextul socio-cultural”; 6. „frica, anxietatea sau evitarea cauzează disconfort sau deficit semnificativ clinic în domeniul social, profesional sau în alte arii importante de funcţionare”; 7. „frica, anxietatea sau evitarea nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substanţe (drog, abuz de medicament) sau unei afecţiuni medicale”;

Andrei Pleşu, în „Dilema veche” nr. 839 din 2020, reţine o diagnoză sociologică făcută de Carlo M. Cipolla: „Există patru categorii de oameni: 1. neajutoraţii („fraierii”)- când fac ceva, ei pierd şi câştigă alţii; 2. răufăcătorii – acţionează în beneficiu propriu şi spre paguba altora; 3. inteligenţii – când fac ceva, câştigă şi ei şi ceilalţi; 4. imbecilii – când fac ceva, pierd şi ei şi ceilalţi”; 

Observator: Cu mult timp în urmă priveam cu atenţie cântarul atunci când cineva îmi vindea ceva. Toţi, aproape toţi, încercau să mă fure şi chiar mă furau. Acum nu le mai zic nimic. Am încercat o dată şi mi s-a spus că s-ar putea să fie defect cântarul. O fi existând în universul acesta măcar un cântar perfect? Se spune că nici „cântarul” lui Dumnezeu n-ar fi aşa de perfect. Mai ales când împarte faima şi durerea. Aşa că atunci când mi se cântăreşte marfa mă uit în altă parte. Vânzătorul nu mai e cu mine. Sunt numai el şi Dumnezeu;

În plină invazie a coronavirusului, Andrei Cornea, în „Dilema veche” nr. 839 din 2020, reţine o cugetare a lui Blaise Pascal: „Nu e nevoie ca universul întreg să se înarmeze ca să-l strivească pe om. Un abur, o picătură de apă e de ajuns pentru al omorî. Dar chiar şi dacă universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai nobil decât ceea ce îl omoară, pentru că ştie că moare. Iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, despre acesta universul nu ştie nimic.”;

Ana Maria Sandu, în „Dilema veche” nr. 840 din 2020, publică o anchetă  în rândul a 16 scriitori, având titlul „Timpul s-a făcut foarte dens”. Ideea era ca fiecare să spună ce face în această perioadă de izolare. Toţi, absolut toţi, au spus că citesc. Doi dintre ei, Bogdan Răileanu şi Cristina Hermeziu, reţin câte un citat din Emil Cioran: „O carte trebuie scrisă într-un acces de febră. Altfel nu e contagioasă”; „Datoria unui om singur este să fie şi mai singur”. Mircea Cărtărescu nu se ascunde şi spune: „Pentru mine, măcar, cititul, ca şi scrisul, nue o chestiune de timp, ci de stare a minţii şi-a trupului meu. Nu pot citi când sunt stresat, îngrijorat, nesigur pe ziua de mâine”. Nici Andreea Răsuceanu nu e mai liniştită: „Deseori, în momente mai tensionate când nu-mi mai găsesc liniştea citind proză, mă întorc la jurnale”. Radu Vancu are altă senzaţie şi a găsit şi metoda să iasă din ea: „Sunt zile în care timpul s-a făcut foarte dens, aproape insuportabil de dens – cred că asta simţim toţi; şi, ca de obicei, cel mai eficient solvent al timpului e poezia”. Dan Lungu pare să fie mai fericit: „De mult îmi doresc un moment în care să păot recupera din lecturi. Deşi nu e ceea ce aşteptam, el a venit, iar eu sunt nepregătit. Aş fi vrut să citesc poezie, multă poezie românească din ultimii cincisprezece ani, fiindcă se întâmplă mutaţii interesante de sensibilitate, iar poezia are acul indicator cel mai fin”. Merită adus aici şi un citat reţinut de Cristina Hermeziu din Olga Tokarezuk: „Cărţile sunt pur şi simplu o problemă de igienă”;

Din  discursul ţinut de Ovidiu Genaru la gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie pe anul 2019: „Credeţi oare că suntem anacronici, vetuşti, atemporali în acest veac confuz, hiperpragmatic, neprietenos culturii? Noi ştim că Poezia îmblânzeşte fiara din om şi aprinde în ochiul tulbure licărul iubirii şi al inteligenţei. De aceea spălătorii de creiere nu-l vor iubi pe Eminescu”;

Leo Butnaru, în „România literară” nr. 5 din 2020, despre poezie: „Ceea ce e mai scump pe lume / în viaţa omului – poezia firească / aparţine celor care / de dragul ei / pentru ea / întru apărarea ei / sunt gata să moară / dar mai ales – să trăiască („Poezia firească”);

Mihai Zamfir despre „alter ego” în roman: „Or, o regulă de aur rareori aplicată mi se pare a fi aceea că respectivul alter ego din roman nu trebuie niciodată exaltat şi dat ca exemplu. Cu cât el va fi un martor mai şters şi eventual mai „negativ”, cu atât romanul va ieşi mai bun”(vezi „România literară” nr. 5 din 2020)

Irina Petraş, în eseul „Despre imaginaţie sau ochii minţii”, (vezi „România literară” nr. 5 din 2020), face un pic de antigeometrie pe cub: „Numai cubul imaginat are şase feţe”(J. P. Sartre). Când foloseam, acum vreo patru decenii, aceste cuvinte pentru interpretarea autenticităţii speciale din romanele lui Camil Petrescu (în „Ultima noapte…”, autenticitatea se obţine prin menţinerea în limitele stricte ale celor trei feţe „reale”. În „Patul lui Procust” sunt alăturate, într-un efort remarcabil de simultaneizare, cel puţin patru perspective de câte trei feţe în aşa fel încât rezultanta să fie un tulburător „cub cu şase feţe” reali, nu realizam deplin cât de mult din umanitatea noastră datorăm noi, oamenii, imaginaţiei”;