Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

Marco Lucchesi, poet, romancier, eseist şi traducător brazilian, referindu-se la Eminescu: „Acum câţiva ani am propus într-un ziar românesc din Craiova să creăm un paşaport haitian. Eliade a scris un studiu foarte important despre Camoes şi Eminescu, cu alte cuvinte, despre extremităţile cuvântului nostru latin. Sper să înfiinţez acel pod peste Ocean între cele două ţări şi, bineînţeles, Academia Română va juca un rol foarte important. Trebuie să rămânem împreună şi să ne inspirăm dintr-o sursă cu rădăcini comune, să descoperim cât de important va fi dialogul dintre fiii lui Camoes şi ai lui Eminescu” (vezi „Dilema veche” nr. 730 din 2018);

Publicitate

Daniel Cristea-Enache, în „România literară” nr. 7 din 2018, publică o cronică la cartea „Eminescu, poem cu poem” de Alex Ştefănescu. Reţinem un punct de vedere: „… văd lucrurile diferit faţă de Ştefănescu în ceea ce priveşte frazele „complicate şi silnice”, stilul „declamativ – romantic”, versurile „încărcate excesiv”, câte o introducere „încâlcită”, câte o strofă „melodramatică” sau „artificială”. Ele îmi par nu defecte ale textelor lirice eminesciene, ci caracteristici ale romantismului care, el, aşa este: melodramatic şi încâlcit, artificial şi excesiv. Ar fi, de altfel, inexplicabil ca un poet cu geniu în „purificarea „ versului (comparat de critic cu Brâncuşi) să facă poeme  lungi şi „declamative” din eroare şi nu din chiar miza poemelor respective. Unde are dreptate autorul în critica făcută versurilor eminesciene este la cele din faza de primă tinereţe.  „La mormântul lui Aron Pumnul” e, într-adevăr, un text declamativ din nepriceperea junelui poet şi nu din arta rafinată pe care el o va stăpâni curând”;

Vintilă Mihăilescu, în „Dilema veche” nr. 730 din 2018, despre Eminescu: „Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier” – spune Eminescu reticent faţă de aceeaşi „artificialitate” a modernităţii şi destrămare a comuniunii cu natura şi a comunităţii tradiţionale dintre oameni”;

Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 7 din 2018, despre Eminescu: „Eminescu şi când se juca se juca serios, cu o conştiinciozitate simpatic-inadecvată. Semăna, în asemenea momente, cu germanul generic dintr-o altă postumă a sa, „Germanu-i foarte tacticos” (prelucrare după Hoffmann von Fallersleben)”;

Publicitate

Titu Maiorescu, în „Opere II” (Editura „Minerva”, Bucureşti, 1984), despre Eminescu: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”; 

1. C. Cuza, în „Mihai Eminescu ca reprezentant al romantismului” (vol. I, Editura „Saeculum I. O.”, Bucureşti, 2010), despre Eminescu: „Aşadar nu Eminescu a fost influenţat de „Junimea”, ci, cum am zis, mai degrabă „Junimea” de Eminescu”;

Alexandru Zub, în „Expres cultural” nr 1 (13) din 2018, scriind despre  Eminescu şi spaţiul istoriei. Privind raportarea lui Eminescu la istorie, distinsul academician  vede  două  aspecte: a) un înţeles larg („de destin al omenirii, desfăşurat în spaţiul temporal”); b) un înţeles restrâns („de actualitate creatoare, de prezent conţinând toate virtualităţile şi generând o istorie îndreptată spre viitor”). Privind judecăţile lui Eminescu în sfera istoriei, spune Alexandru Zub, acestea sunt despre: durată, rostul istoriei, evenimente capitale, finalitatea şi condiţia cercetării istorice, nevoia de rigoare în istorie, imperativul veracităţii, detaşarea de obsesiile prezentului, evoluţia organică, progres, rolul personalităţii şi a maselor şi viaţa internă a istoriei;

Am citit cartea de interviuri ale Elenei Condrei cu academicianul Vasile Tăriţeanu („Arheul eminescian la Cernăuţi”, Editura „Geea”, Botoşani, 2017). Conştientă de calibrul personalităţii pe care o are în faţă, Elena Condrei şi-a exersat cu succes unele abilităţi precum gândirea rapidă, cultura sa generală, deseori curiozitatea… dar mai ales empatia.  Întrebările Elenei Condrei sunt exacte, perfect circumscrise obiectivului propus, ceea ce înseamnă o bună pregătire pentru întâlnirea cu academicianul, poetul, publicistul, editorul şi fruntaşul vieţii publice din Cernăuţi, Vasile Tărâţeanu. Evidentă fiind  dorinţa de exprimare a interlocutorului, Elena Condrei simte acest aspect şi-l lasă să se exprime prin fraze  ferite de un academism supărător,  dominate însă de o coerenţă dulce, ceea ce le face plăcute şi provocatoare de interes.

Publicitate

Elena Condrei, în „Arheul eminescian la Cernăuţi”  (Editura „Geea”, Botoşani, 2017), despre Vasile Tărâţeanu: 1. „uricar la curtea Dorului de Ţară”; 2. „oştean al limbii române”; 3. „un suflet înrămat în poezie”; 4. „şi-a creat universul său poetic  cu o cauză bine definită, de a sluji Patria – Limba – Biserica”; 5. „din „harpa” sufletului lui Vasile Tăriţeanu iese strigătul dezrădăcinaţilor printr-o sârmă ghimpată”; 6. „este „desfrunzirea amintirilor” renăscătoare”; 7. „este spiritul românilor „fărdeţară”; 8. „cu pana înmuiată în istoria Moldovei… strigă pătimirile noastre”; 9. „scrie cu litere de foc despre înaintaşii care au stropit cu sânge glia străbună” etc.;

Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, redă o afirmaţie a învăţatului bucovinean Traian Chelariu cu privire la femeile din viaţa lui Eminescu: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci, vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet; însă doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârbă… Şi totuşi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual prin Eminescu, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-ar fi găsit şi în mocirlă”; 

Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 4 din 2018, reia un citat  a lui N. Steinhardt despre Veronica Micle: „Ca şi Titu Maiorescu, nu o pot suferi pe Veronica Micle. Cred nu numai că a fost o pacoste în viaţa lui Eminescu, dar că şi a influenţat (pe cât a putut, fireşte, adică foarte puţin) în rău opera sa. E o falsă poetă, o falsă amantă. E o Cătălină prefăcută, vulgară, romanţioasă, o moftangioaică siropoasă. (Drept e  că s-a sinucis: ceea ce e un păcat, dar şi o ieşire din lumea mofturilor şi palavrelor);

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News