Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG  EMINESCOLOGIC

Publicitate

Mihai Zamfir, în „România  literară” nr. 4 din 2018, privind o analiză a poeziei pornind de la originea cuvintelor folosite: 1. „Să ne imaginăm o clipă că am întreba un poet român contemporan de valoare de unde vine în limba noastră cutare cuvânt, dacă un anumit termen utilizat în poezia lui e de origine latină, slavă sau maghiară. Artistul ar da din umeri şi ar spune că asta nu-l priveşte deloc. În realitate poeţii autentici – chiar dacă au habar de etimologie şi de istoria limbii – simt instinctiv etimologia cuvintelor alese şi procedează în consecinţă. Cu un al şaselea simţ, ei intuiesc fără greş originea vocabulelor şi îşi dau întotdeauna seama dacă ele pot fi alăturate într-un anumit context. Cum fac asta? Mister!”; 2. „Când a scris faimoasa sa „Psaltire în versuri”, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dosoftei avea strânse legături cu Ucraina, îşi făcea studiile pe „slovenie” şi trăia exilat în Polonia, unde avea să şi moară. Cufundat cultural într-o mare slavă, inspirat în poezia sa de exemplul altei psaltiri în versuri compuse un secol mai devreme de Jan Kochanowski, primul nostru poet extraordinar, Dosoftei, a scris versurile româneşti în metri caracteristici limbilor neolatine şi a folosit predilect cuvinte de origine latină (peste 60% din total). Limba noastră literară era abia în formare şi nimeni nu ştia ce cale va urma ea; poetul Dosoftei însă ştia şi a optat decis pentru limbajul de origine latină. Cum a fost posibil? Uite că a fost!”; 3. „Peste două secole, poezia românească trăia prin Eminescu momentul fixării tiparului ei lingvistic. Natural, fără să scrie prefeţe, fără a se lansa în polemici, Eminescu orienta limbajul poeziei româneşti moderne doar prin forţa propriului său exemplu. În chip la fel de natural ca Dosoftei cu două secole în urmă, romanticul Eminescu s-a îndreptat tot către termenii de origine latină, punându-i tot pe ei la baza  limbii noastre literare. Rezultatul: conform statisticii întreprinse de Mihai Dinu, procentul cuvintelor latine moştenite din poezia eminesciană a rămas acelaşi – după două sute de ani – cu acela din poezia lui Dosoftei (63%), iar proporţia de utilizare aproximativ 85%”;

Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 4 din 2018, despre poezia lui Mihai Eminescu „De ce să mori tu?”: 1. „Poemul „De ce să mori tu?” (scris probabil în 1869 şi publicat pentru prima oară de Ilarie Chendi în 1903, în revista „Semănătorul”) începe cu o replică de efect: „Tu nu eşti frumoasă, Marta…”.  Eminescu, un expert în flatarea femeilor, contrazice brutal aşteptările noastre declarându-i unei femei (pe care o şi numeşte!), pe un ton categoric-constatativ, că nu e frumoasă! Nu mai există în toată opera lui poetică o asemenea impoliteţe”; 2. „După cum am mai spus, poezia poate fi privită ca un portret de femeie, dar şi ca o demonstraţie de retorică amoroasă. Există şi un al treilea fel de-a o citi: ca pe o lecţie de bunătate creştină. La Dostoievski sunt numeroase astfel de discursuri, de o duioşie fără margini, având drept scop salvarea unor suflete pierdute. La Eminescu acesta este singurul şi de aceea pare neeminescian”; 3. În poeziile sale de dragoste, Eminescu face de multe ori iubitei propuneri extravagante, dintr-un fel de nesaţ al multiplicării modurilor de a iubi. Îi propune să fugă împreună în lume, să-l părăsească printre străini, să-l uite,  să se arunce odată cu el în ocean,  să vină la o întâlnire în codru, să accepte ca după moarte să fie înmormântată în acelaşi sicriu cu el etc.”;

Nicolae Mareş, în „România literară” nr. 4 din 2018, publică un fragment din cartea sa „Eminescu – Universal; Receptarea personalităţii şi a creaţiei poetice în limba polonă”, în curs de apariţie.  Reţinem: „Printre cei douăzeci de poeţi polonezi care au tradus din lirica eminesciană din anii `30 ai secolului trecut până în prezent, prin tălmăcirile ei fără de cusur, Kazimiera Illiekowiczowna a dovedit mult curaj, înţelegere şi o mare măiestrie artistică în mânuirea slovei polone. Am spus curaj, deoarece în 1947, când despre Eminescu nu se vorbea sau se vorbea în şoaptă în România „democrată” de atunci, autoarea plachetei de versuri „Zborurile lui Ikar” a publicat în cunoscutul săptămânal cracovian – „Tygodnik Katolicki”, „Rugăciunea” eminesciană, acea înălţătoare rugă mariană.  Curaj a fost şi faptul că a păstrat până la moarte (1983), în sertar, pentru că cenzura poloneză la fel de vitregă ca şi „autocenzura” românească, nu i-a permis să publice plânsul şi blestemele din „Doina”: „De la Nistru pân` la Tisa / Tot Românu  plânsu-mi-s-a”. Ca pe o ofrandă a lăsat textul respectiv posterităţii diplomata şi poeta refugiată pe Someş, cea care a iubit atât de mult poporul român pentru ospitalitatea pe care  Clujul şi clujenii i-au asigurat-o din 1939 până în 1947, convinsă că va veni timpul ca slovele în polonă ale „Doinei” să fie publicate de generaţiile viitoare, că acestea vor înţelege mai bine ţara ei  de adopţie, România. Şi aşa s-a întâmplat”;

Publicitate

Gellu Dorian publică în „România literară” nr. 4 din 2018 un interviu cu Aurel Pantea, laureatul Premiului Naţional „Mihai Eminescu” (2017). Reţinem: 1.”Trebuie să precizez că mediul şi personalitatea revistei „Echinox” îmi erau cunoscute graţie poetului Vasile Dan, născut în acelaşi sat cu mine, cu ceva mai vârstnic. Trăitor în Cluj, Bazil venea din când în când pe acasă şi îmi povestea despre ce se întâmplă cu poezia la Cluj.  Vasile Dan mi-a deschis, prin cărţile pe care mi le împrumuta şi prin dialogurile cu el, apetitul pentru lectură şi pentru adevărata poezie. La vârsta de 14 ani, când ne-am întâlnit spiritual, eu citeam Eminescu, Coşbuc, Goga, Labiş, Ion Horea. Lecturi sărace şi haotice. Prin Vasile Dan am avut acces la marea poezie a lumii. Bazil mi-a dat să citesc Rilke, Gottfried Benn, Paul Celan, Georg Trakl, Eugenio Montale etc., dar şi Franz Kafka, Dostoievski, Albert Camus etc. Lecturi grele pentru un copil de 14 ani”; 2. „La revista „Vatra” din Târgu Mureş am început să lucrez din 1990. O propunere de a lucra la revistă a venit înainte de 1989 din partea redactorului-şef al revistei, scriitorul Romulus Guga, cu care m-am întâlnit absolut întâmplător la o trecere a sa prin Alba Iulia. N-a fost să fie atunci, deoarece dosarul meu de cadre nu corespundea exigenţelor cenzurii comuniste. Lucrul la revista „Vatra” împreună cu Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă, Mihai Sin, Dumitru Mureşan (fie iertat) a fost cea mai frumoasă perioadă din existenţa mea”; 3. „Cartea mea de debut a fost scrisă, alimentat fiind de energii polemice şi ironice în raport cu un anume mod de a se scrie poezie. Energiile polemice ale cărţii erau îndreptate, în fond, împotriva felului cum înţelegeam spiritul poetic. Eram marcat de-o religiozitate în raport cu spiritul poetic, religiozitate ce mă conducea adesea spre solemnităţi nefuncţionale liric”; 4. „A doua carte de poezie a apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, redactorul ei fiind poetul Vasile Igna. Cartea se numeşte „Persoana de după-amiază”. Această carte poate fi considerată şi chiar o consider astfel fundamentul realului poetic, pe care l-am edificat, atât cât mi-a fost dat, în următoarele cărţi”;

Gellu Dorian publică în „România literară” nr. 4 din 2018 un interviu cu Aurel Pantea, laureatul Premiului Naţional „Mihai Eminescu” (2017). Continuăm să reţinem din interviul respectiv: 5. „Oricum, lucrurile s-au schimbat, în sensul că valoarea unui scriitor locuitor în provincie nu mai este obturată atât de mult ca în  situaţiile dinainte de 1989 când raportul centru-provincie era în măsură să denatureze condiţia unui scriitor sau a altuia”; 6. „Critică literară am scris şi înainte de 1989. Era un fel de exerciţiu al dialogului cu alte conştiinţe poetice. Am scris şi mai scriu din când în când critică literară pentru a-mi exersa simpatia pentru un poet sau altul, înţelegând prin simpatie potenţialul de identificare cu imaginarul altui poet”; 7. „Lirismul e o manifestare esenţială a spiritului poetic, începând din antichitate până azi. Lirismul e confesiune integrală, se naşte din dorinţa de a edifica o identitate fără rest. A fi liric înseamnă a elimina până la totală dispariţie deosebirile dintre subiectul poetic şi un „tu” cu care conştiinţa  lirică intră în relaţie. Lirismul este, aşadar, un fel de melodicizare a relaţiei subiect-obiect. Acest adevăr l-am urmărit în toate poemele mele”;  8. „Da, cred [în viitorul poeziei, n.n.]. Credinţa aceasta îmi este nutrită de convingerea că prin această sublimă artă se naşte un tip de real ireductibil la altele: realul poetic. Realul poetic este, după credinţa mea, inepuizabil. Fiecare poet, cu fiecare poem, dar şi fiecare cititor produc real poetic. Înţeleg, deci,  că realul poetic e o formă esenţială a umanului”; 9. “Pănă la urmă, promovarea poeziei o fac în continuare editorii, librarii, revistele de literatură şi de poezie, toate acestea alimentate de spiritul critic”; 10. “Nu-mi pare că există prea multe premii naţionale. Cele care conferă cu adevărat prestigiu poetului ce primeşte un astfel de premiu stau sub semnul unor mari poeţi: Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia. Nu aş şti să ierarhizez importanţa acestor premii, dar sper că e clar pentru toată lumea că Premiul Eminescu posedă o unicitate ireductibilă”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate