Connect with us

Cultura

MOMENTUL DE CULTURĂ. CU GEORGICĂ MANOLE (71)

Publicat

acum 3 ani

Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„Dilema veche” nr. 960 din 1-7 septembrie 2022.   Profesor de drept, Valeriu Stoica transferă partea teoretică a  meseriei pe care o practică, cea de avocat, în domeniul atât de delicat al poeziei, publicând în acest număr al „Dilemei vechi” eseul „Legile poeziei – libertate şi constrângere”. Valeriu Stoica pleacă de la ideea că „raportul dintre libertate şi constrângere este o temă recurentă nu numai în etică, în filosofia politică şi în teoria juridică, ci şi în arta poetică”. O explicaţie de substanţă o constituie partea de debut a eseului: „Proporţia dezirabilă dintre libertate şi constrângere depinde de modul în care sunt elaborate normele sau canoanele din fiecare domeniu şi de imaginaţia destinatarilor, dublată de experienţa acestora.  În sfera etică şi în cea estetică, la normele şi canoanele exterioare se adaugă reguli proprii, pe care fiecare persoană şi le creează pentru sine, pe temeiul experienţei de viaţă sau al celei artistice. Există canoane specifice diferitelor epoci şi curente artistice.  În plus, fiecare artist îşi elaborează propriile reguli în cadrul acestor canoane. Substanţa şi matricea creaţiei personale suportă atât constrângerea normelor specifice unei anumite epoci şi unui anumit curent artistic, cât şi autoconstrângerea rezultată din regulile proprii. Paradoxal, această autoconstrângere este expresia libertăţii creatoare. Oricum, se verifică încă o dată afirmaţia că nu există libertate fără constrângere.” Valeriu Stoica  face o evidenţă a transformărilor care au vizat mecanismele creaţiei poetice de-a lungul timpului: 1. „până în zorii modernităţii, legile prozodiei erau comune pentru toate genurile, poezia fiind considerată numitorul comun al tuturor genurilor literare”; 2. „au urmat secole după care singura schimbare importantă a fost înlocuirea piciorului metric format din silabe lungi şi silabe scurte cu acela format din silabe accentuate şi silabe neaccentuate”; 3. „o transformare radicală s-a produs  în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când poezia a încetat să mai fie numitorul comun al tuturor genurilor literare, devenind sinonimă cu genul liric”; 4. „treptat, poezia s-a eliberat şi de legile prozodiei, ceea ce nu înseamnă că versul alb este lipsit de ritm şi armonie, de muzică interioară. Acestea nu se mai nasc însă din aplicarea unor legi obiective, ci sunt creaţia personală a fiecărui poet”. Ca studiu de caz în descifrarea raportului dintre libertate şi constrângere, cum se putea altfel, Valeriu Stoica îl alege pe Eminescu, poetul nostru naţional, cu poezia „Sara pe deal”: „Aşadar, poetul îşi creează trei reguli şi îşi asumă tot atâtea constrângeri, care organizează formal materia poetică, născută din liberele asocieri ale inspiraţiei. În urzeala asocierilor vizuale (sub un salcâm; lângă salcâm; înaltul; vechiul salcâm; frunza cea rară, valea-i în fum) şi a asocierilor sonore, cu intensităţi molcome sau urcătoare (buciumul sună cu jale; scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână; fluiere murmură-n stână;  toaca răsună mai tare; clopotul vechi împle cu sunetul lui sara; satul în vale-amuţeşte) se desfăşoară mişcarea pastoral-agricolă (turmele-l urc; osteniţi oameni cu coasa-n spinare; vin de la câmp) şi mişcarea cosmică  (stele le scapără-n cale; apele curg clar izvorând din fântâne; luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară; stelele nasc umezi pe bolta senină; nourii curg). Tabloul idilic este îmbogăţit de emoţiile îndrăgostiţilor.

Eseul, pe care eu îl consider o sclipire a lui Valeriu Stoica, e şi un îndemn la studiul  poeziei eminesciene şi din altă perspectivă: „ dacă descifrarea raportului dintre libertate şi constrângere  ar continua şi cu alte poezii scrise de Eminescu, s-ar putea ajunge la concluzia că poeţii români fie au intrat (precursorii), fie au ieşit (succesorii) din „manta” celui care „nu credea să-nveţe a muri vreodată”.

„România literară” nr. 36 din 9 septembrie 2022.  Gellu Dorian publică un articol intitulat „Bastarzii” lui Eminescu”, pornind de la constatarea că „de o bucată de vreme, prin diverse medii, a apărut ideea „progeniturilor”lui Eminescu”. Pe lângă valoarea documentară a articolului, eu cred că este şi unul scris cu intenţia de a-l pune la punct pe un personaj care e din Botoşani şi se revendică „strănepot” al lui Eminescu. Pe baza unei documentări serioase, Gellu Dorian vine cu referiri la: 1. „Faptul că din relaţia lui Eminescu cu Veronica Micle, spre finalul vieţii, ar fi apărut un copil, o fată, despre care nu aflăm nimic din corespondenţa acestora, aşa cum nici biografii poetului nu fac caz de aşa ceva, ar putea avea şi un dram de adevăr, dacă numele copilei nu ar fi acelaşi cu al primei fete a Veronicăi Micle, Valeria, născută în 1864. Se spune că , pentru a ascunde această aventură cu rod, comuniştii ar fi devastat mormântul Valeriei Sturdza, soţie de moşier, şi ar fi distrus şi orice alt semn al existenţei acesteia. Această Valerie s-ar fi născut chiar în anul morţii părinţilor ei. Însă cum am putea să ne imaginăm că o mamă şi-ar lua zilele când avea un copil de nici o lună, ştiind că Veronica s-a sinucis în ziua de 3 august 1889? Sau aceasta să nu-i fi spus nimic lui Eminescu, intrat iarăşi în crizele bolii fatale, „ascuns” de prieteni şi autorităţi în spitalul doctorului Şuţu?  Şi e greu de presupus ca Eminescu, după atâtea tratamente dure să mai fi fost fertil! Întrebări îndreptăţite, chiar dacă retorice.”;  2. „Însă dacă ar fi să-l credem pe Mihai Drăgan, această  presupusă fiică a lui Eminescu, devenită Valeria Sturdza după  căsătoria cu Mihai Sturdza, a existat cu adevărat, a scris chiar şi poezii, ca presupuşii ei părinţi, a avut un copil, deci nepot al lui Eminescu, pe Ghighi Sturdza, fugit la Paris odată cu întreaga familie odată cu venirea comuniştilor la putere. Valeria Sturdza a murit în anul 1929, la vârsta de 39 de ani, vârstă speculată de „cercetătorii” poetei ca fiind izvorâtă din gena presupuşilor părinţi. Or, Valeria Micle,  prima fiică a Veronicăi Micle, a avut un prim soţ, pe Nicolae Gh. Nanu, cu care a avut doi copii, iar pe cel de-al doilea soţ, pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturdza, l-a cunoscut abia în 1904, la Paris, pe când era cântăreaţă de operă. A murit în 1929, la vârsta de 65 de ani. Acestei fiice a Veronicăi Micle i se atribuie o afirmaţie, nefondată însă, că din dragostea lui Eminescu cu Veronica ar fi rezultat un copil, care a murit la naştere, în 1880. Chestiuni care nu pot fi luate în calcul decât ca fabulaţii.”

Gellu Dorian consideră că adevăraţii urmaşi ai poetului sunt „cei ce se trag din Matei Eminescu, tatăl lui Gheorghe Eminescu, a cărui fiică, Yolanda, a născut-o pe Roxana Eminescu, al cărui fiu trăieşte la Paris cu numele Ion Teodor Eminescu-Iacobescu şi care, probabil, are şi el urmaşi. Despre presupusul nepot al lui Eminescu, Ghighi Sturdza, fiul Valeriei, nu se ştie nimic, dar cert este că nu are nici o legătură de sânge cu Eminescu”

            În ceea ce priveşte „strănepotul” care trăieşte în oraşul pe care l-a dat lumii pe Eminescu”, şi al cărui nume îl bănuiesc, despre care , pe un ton maliţios, Gellu Dorian spune că este robul unor „cercetări acribioase, dar şi susţinute şi de dorinţa expresă de a se afla pe ultima creangă a arborelui genealogic eminescian”,  s-ar fi declarat urmaş direct al lui Eminescu pornind de la o relaţie a poetului cu o femeie frumoasă, slujnică în casa Eminovicilor. Augustin Z. N. Pop ar fi spus-o  tangenţial, dar I. D. Marin, un eminescolog botoşănean, a stabilit exact relaţia lui Eminescu cu Ipoteştii şi relaţia Eminescu – fata din casă nu apare. Continuă Gellu Dorian: „Chestiunea a rămas în aer, până la acest auto-presupus strănepot de la Botoşani, care stabileşte, peste alte lucruri încetăţenite deja de cercetători, după ce consultă pas cu pas arhivele unui întreg secol, că adevărul este altul, şi anume cel pe care el îl scoate la iveală.”

Publicitate

Noi, cititorii, ce să zicem? „Auto-presupusul strănepot de la Botoşani”, dacă se recunoaşte în acest articol, este obligat să vină cu documente. Pentru că, dacă are dreptate? N-ar afecta cu nimic biografia lui Eminescu, mai mult, ar completa-o.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Urmăriți Botosani24.ro și pe Google News

Ultimele articole pe botosani24

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:

ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Botosani24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.

Pe aceeași tema:

Cultura

Hanuka 2025 a început: Sărbătoarea Luminilor, între semnificații profunde și tradiții ale comunității evreiești

Publicat

acum o oră

duminică, 14.12.2025

de

Publicitate

Hanuka 2025 a început duminică, 14 decembrie, deschizând una dintre cele mai importante și îndrăgite sărbători ale comunității evreiești, cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Luminilor. Pe parcursul celor opt zile de celebrare, în fiecare seară este aprinsă câte o lumânare, gest simbolic ce amintește de victoria luminii asupra întunericului și de puterea credinței, relatează alba24.ro.

Lumânările sunt așezate într-un sfeșnic special, numit hanuchia, care ocupă un loc central în ritualurile acestei perioade. Aprinderea lor nu este doar un obicei religios, ci și un moment de reflecție, reculegere și transmitere a valorilor tradiționale din generație în generație.

Încărcată de semnificații istorice și spirituale, Hanuka reprezintă pentru comunitatea evreiască o perioadă de unitate, speranță și reafirmare a identității, celebrată în familie și în comunitate, prin lumină, rugăciune și bucurie.

Hanuka 2025: semnificații

De Hanuka se reamintește victoria de acum aproximativ 2.000 de ani a macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască şi să elenizeze popoarele de sub dominaţia sa, potrivit Agerpres.

Hanuka înseamnă în ebraică „dedicare”. Aceasta amintește și re-dedicarea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim, în jurul anului 165 î.Hr. Aceasta re-dedicare a fost necesară deoarece regele seleucid Antioh IV Epifanes profanase Templul prin amplasarea unui altar dedicat lui Zeus, potrivit antena3.ro.

Deși macabeii au găsit doar suficient ulei pentru a aprinde Templul o singură noapte, lumina a durat opt zile, până la sosirea unui nou ulei sfințit. Se consideră a fi un miracol. De aceea, lumânările se aprind câte una în fiecare seară, până ce în ultima zi sunt toate opt aprinse.

Publicitate

Hanuka 2025: tradiții

Sfeşnicul sau lampa se aprinde odată cu lăsarea nopţii şi se aşează undeva la vedere – la geam sau în pragul uşii. De Sabat, lumânările de Hanuka se aprind cu circa jumătate de oră înaintea lumânărilor de Sabat, deci puţin înaintea asfinţitului.

Luminile trebuie să ardă cel puţin 30 de minute şi pot să continue să ardă toată noaptea, undeva într-un loc vizibil.

Ordinea în care trebuie aprinse lumânările de Hanuka – una crescătoare sau descrescătoare – diferă.

În general este acceptată tradiţia după care în prima seară se aprinde o singură lumânare, în a doua două lumânări etc., de la stânga la dreapta, până când, în a opta seară întreaga hanuchia este aprinsă.

Lumânările sunt aprinse cu ajutorul unei lumânări speciale – samas – lumânare ajutătoare, care în hanuchia este şi aşezată ori mai înalt, ori la o parte, în orice caz diferit şi distinct de celelalte.

Ceremonia se desfăşoară în special acasă, în familie, dar de foarte multe ori şi în sinagogi, iar copiii primesc de obicei bani de hanuka (hanuka geld). Aceștia mai primesc dulciuri, alune sau nuci.

Specifice pentru Hanuka şi o încântare pentru cei mici sunt titirezurile, nişte mici jucării din lemn. Aceste titirezuri se numesc dreidel, pe care este scris un acronim, care înseamnă ”Mare minune a fost acolo”, notează Mediafax.

În familii se gătesc mâncărurile tradiționale, precum latkes (clătite din cartofi prăjite în ulei).

Citeste mai mult

Educație

Cupa ING U14: Lecție de caracter la Avrămeni. Victorie dedicată colegului Victor, după pierderea tatălui său, în finală mare

Publicat

acum 2 ore

duminică, 14.12.2025

de

Publicitate

Cupa ING – U14 băieți a fost, pentru echipa Școlii Gimnaziale Nr. 1 Avrămeni, mult mai mult decât o competiție sportivă. A fost o lecție de unitate, maturitate și solidaritate, trăită la o vârstă la care astfel de momente lasă urme adânci.

Parcursul sportiv a fost unul perfect, încheiat cu câștigarea locului I, însă adevărata victorie s-a conturat dincolo de scoruri și clasamente. Chiar înaintea finalei, echipa a primit o veste cutremurătoare: tatăl unuia dintre colegii lor, Victor, a trecut la cele veșnice.

Într-un moment care ar fi putut doborî pe oricine, băieții au ales să fie mai mult decât o echipă de fotbal. S-au strâns unii lângă alții, cu lacrimi în ochi, și au intrat pe teren uniți de aceeași durere, dar și de aceeași dorință de a juca pentru colegul lor.

Au jucat cu inima, au transformat suferința în forță și au arătat un caracter rar întâlnit, mai ales la acest nivel de vârstă. Fiecare pas, fiecare fază și fiecare efort au avut o încărcătură emoțională aparte.

La final, trofeul a devenit un simbol. O victorie dedicată lui Victor, un gest de respect și solidaritate care spune mai mult decât orice discurs. „Această victorie este pentru Victor. Suntem mândri de voi, băieți. Respect”, a transmis profesorul de educație fizică Emanoil Sorin Ignătescu, cel care îi antrenează și îi duce spre performanță.

Pentru acești copii, fotbalul a fost, măcar pentru o zi, un limbaj al sufletului. Iar lecția oferită rămâne una de neuitat.

Publicitate

Citeste mai mult

Eveniment

Atenție în trafic: Cod galben de ceață în județul Botoșani, vizibilitate redusă sub 200 de metri în zeci de localități

Publicat

acum 2 ore

duminică, 14.12.2025

de

Publicitate

Meteorologii au emis, în această dimineață, o avertizare de cod galben de ceață pentru o parte însemnată a județului Botoșani, valabilă până la ora 10:00. Fenomenul reduce semnificativ vizibilitatea pe mai multe drumuri, îngreunând traficul rutier și pietonal.

Potrivit avertizării, vizibilitatea scade sub 200 de metri, iar izolat poate coborî chiar sub 50 de metri în localitățile Ungureni, Albești, Trușești, Ștefănești, Coțușca, Havârna, Rădăuți-Prut, Călărași, Avrămeni, Gorbănești, Manoleasa, Hlipiceni, Păltiniș, Vlăsinești, Todireni, Mileanca, Dângeni, Santa Mare, Știubieni, Darabani, Drăgușeni, Durnești, Dobârceni, Mihălășeni, Viișoara, Hănești, Săveni, Ripiceni, Concești, Românești, Mitoc, Adășeni și Răuseni.

În acest context, ISU Botoșani îi avertizează pe șoferi să circule cu prudență sporită, să reducă viteza, să folosească luminile de întâlnire și, după caz, luminile de ceață, și să păstreze o distanță corespunzătoare față de celelalte autovehicule. Respectarea regulilor de circulație este esențială pentru prevenirea accidentelor.

Totodată, pietonii sunt sfătuiți să traverseze doar prin locurile marcate, să se asigure temeinic înainte de a păși pe carosabil și să evite deplasările inutile în condiții de vizibilitate extrem de redusă.

Pompierii militari botoșăneni rămân mobilizați 24 de ore din 24, fiind pregătiți să intervină rapid în cazul producerii unor situații de urgență. Evenimentele sunt monitorizate permanent de Centrul Operațional Județean, care dispune măsurile necesare pentru gestionarea eficientă a intervențiilor.

Publicitate
Citeste mai mult

Economie

Bijuterii din nuiele, exportate dintr-un sat românesc în America și Germania. Ce a mai rămas din atelierul de odinioară

Publicat

acum 2 ore

duminică, 14.12.2025

de

Publicitate

Într-o comună din nordul României a funcționat o cooperativă țărănească care a reușit timp de peste două decenii să exporte produse de lux, din răchită, în Statele Unite și Germania. Oamenii spun că totul s-a prăbușit din cauza concurenței asiatice, relatează adevărul.ro.

În nordul extrem al României, în județul Botoșani, nu departe de granița țării noastre cu Republica Moldova, se află comuna Durnești. O zonă populată cu agriculturi și crescători de animale. Comuna este cunoscută mai ales pentru faptul că pe aceste meleaguri s-a născut faimosul Coroi, ultimul haiduc din istoria României, și pentru codrii și mănăstirea Guranda. Puțini știu însă că pe aceste meleaguri de la capătul țării a funcționat unul dintre cele mai performante ateliere cooperatiste sătești din România. A început să funcționeze în perioada comunistă dar a rezistat și primului deceniu și jumătate de tranziție. Producea marfă de export de cea mai bună calitate, realizată din împletituri de nuiele. Bijuteriile meșteșugărești de la Durnești ajungeau în Statele Unite și Germania.

O cooperativă de la capătul României

Printre cei care au lucrat la atelierul de confecționat artizanat din răchită se numără Georgeta și Costică Ciomaga. Trăiesc într-o casă bătrânească, pe una dintre ulițele satului. Sunt trecuți de 65 de ani, dar sunt în putere și se ocupă de treburile gospodărești. Pentru Georgeta Ciomaga, împletiturile din nuiele de răchită sunt o pasiune. Aproape în fiecare zi își trage „planșeta” de lucru, o scândură lată dotată cu un piron înfipt în partea superioară, și începe cu o îndemânare de invidiat să creeze adevărate mostre ale artei populare. Confecționează în special coșuri simple, care-i sunt utile în gospodărie. Își aduce însă foarte bine aminte de perioada când mâinile sale dibace confecționau obiecte de lux, tot din răchită. O bună parte din viața ei s-a identificat cu atelierul de împletituri răchită din Durnești. A lucrat mai bine de 20 de ani cot la cot cu soțul ei, Costică, la împletit coșuri și tot felul de obiecte din nuiele de răchită.

Povestea atelierului a început în anul 1981, afirmǎ Georgeta Ciomaga, în ultimul deceniu al comunismului românesc: „S-a deschis în anul 1981. Era un atelier de împletituri de pe lângă Ocolul Silvic, la Trușești. S-a deschis pentru că atunci erau tinerii care terminau profesionala, liceul și nu aveau locuri de muncă. Și atunci îi trimiteau la atelier, la prelucrat răchita. Destul de rapid s-au înmulțit angajați. Erau peste 60 de oameni”. Pe vremea aia, avea 21 de ani și era bucuroasă că-și găsise un loc de muncă, mai ales că acolo lucra și soțul ei, Costică. Inițial, tinerii învățau cum să prelucreze răchita. Era un proces migălos și dificil, care a lăsat urme adânci pe mâinile sătencei.

În anii ’80, condițiile erau grele. „Răchita trebuia înmuiată, decojită, să fie așa albă. Care era lăsată nedecojută trebuia fiartă. Era greu în perioada aia fiindcă era foarte frig iarna. M-am îmbolnăvit la mâini”, mărturisește săteanca. Specificul atelierului nu a fost ales întâmplător. În zonă erau multe răchite (n.r. o specie de salcie), date fiind și iazurile și pădurea impunătoare din comună. În plus, oamenii aveau o tradiție și o pricepere aparte în a confecționa obiecte din răchită. Era și firesc, aveau multă materie primă. Inițial, părea doar un atelier ca multe altele din perioada comunistă, puțin profitabil, fără prea mare utilitate economică, dar care dădea de muncă oamenilor și îndeplinea criteriile de 0% șomaj ale strategiei economice naționale din perioada dictaturii ceaușiste.

 „Toate mergeau la export”

În realitate, priceperea meșteșugarilor de la Durnești, câteva mostre bine plasate și mai multe negocieri reușite au pus pe picioare în comuna de la granița României o adevărată mini-industrie de împletituri din răchită. Oamenii de la Durnești nu făceau coșărci de pus ciucălăii de porumb sau merele, ci marfă de lux pentru Occident. Așa cum explică Georgeta Ciomaga, se lucrau diferite modele, diferite forme, cu o multitudine de utilități: „Se produceau lucruri din răchită, dar de cea mai bună calitate. Erau coșuri de rufe, coșuri de umbrelă, coșuri pentru câini, navete, coșuri pentru sticle. Multe s-au lucrat. Era o diversitate foarte mare. Și de o calitate excepțională. Orice cerea angajaților de aici, se făcea. În orice formă, pentru orice aveai nevoie. Doamne ce lucruri se mai făcea aici. Păcat că nu mai sunt”.

Publicitate

Răchita era cojită sau fiartă, în funcție de tipul materialului, bine curățată, împletită în formele dorite și la numărul cerut de cei care făceau comanda. Ulterior, produsul era lăcuit și ambalat corespunzător. „Se uscau coșurile, după aceea se băgau la baia de lac, se lăcuiau, iar după acea se împachetau în hârtie albă cu sfoară. Ca la fabrici care se respectau”, adaugă săteanca. Impresionați de calitatea lucrărilor, occidentalii au cerut pe bandă rulantă obiecte din răchită împletită de la Durnești. Atelierul avea contracte cu agenți economici din Statele Unite și Germania.

„Toate mergeau la export. Erau multe comenzi. Coșuri rotunde de rufe, coșuri pătrate de rufe, erau mai multe specialități. Plecau în America,  în Germania. Absolut toate mergeau la export. Noi primeam comenzile, le executam și le trimiteam”, precizează Georgeta Ciomaga. Pentru o asemenea marfă de export, pentru a primi comenzi în continuare, meșterii împletitori trebuia să aibă câteva calități esențiale. „Trebuia să ai îndemânare, chef de lucru, voință ca să-ți iasă cât mai bun, dragoste de meșteșug. Vagoane de coșuri și tot felul de obiecte am lucrat. Erau multe comenzi”, mărturisește și Costică Ciomaga.

O lume care s-a schimbat

Datorită comenzilor și a exportului susținut, atelierul de la Durnești a rezistat și comunismului și primului deceniu și jumătate de tranziție. Nu a mai rezistat însă schimbărilor de pe piață și noilor tendințe. Soții Ciomaga și alți săteni mărturisesc că toate aceste lucrări de artizanat au devenit deodată prea scumpe pentru o piață pe care-și făcuseră loc obiecte asemănătoare, dar din plastic, venite mai ales din zona asiatică, mult mai ieftine. „Erau comenzi tot mai puține și în 2004 s-a închis atelierul. De atunci am mai lucrat dar așa pentru ceea ce-mi trebuia pe lângă casă. Găsim niște răchită, ici pe colo, pentru noi, pentru casă”, mărturisește tanti Georgeta.

Citeste mai mult
Publicitate
Publicitate

Știri Romania24.ro

Publicitate

Trending