O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 7 din 2022.    Un număr  care îşi merită titulatura de „revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă”. Botoşaniul e prezent prin referirile la Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu.

Răzvan Theodorescu despre „preistoria” celor două Europe. Articolul  începe cu o referire la Nicolae Iorga: „Cu nouăzeci de ani în urmă, la un Congres Internaţional al Ştiinţelor Istorice ţinut în capitala Norvegiei (1928), unul dintre părinţii fondatori ai studiilor dedicate sud-estului european, Nicolae Iorga, aborda un subiect care, într-o anumită măsură, a aparţinut şi „Zilelor Balcanice” din cadrul unui congres similar ţinut tot la Oslo, în 2000: este vorba despre întâlnirile Răsăritului european cu Occidentul, într-un context medieval în cazul ilustrului istoric român, în cel al unui sfârşit de secol şi de mileniu în cazul nostru contemporan. Campion al unei istorii totale, globale şi al unei adevărate, profunde unităţi europene, profesorul de istorie universală a Universităţii bucureştene îşi încheia atunci intervenţia cu propoziţii care au o rezonanţă extrem de actuală: „Se vorbeşte astăzi foarte adesea, aproape cu fiecare ocazie” – remarca Iorga – „despre un internaţionalism, care nu semnifică de fapt decât o toleranţă reciprocă, întrucât nu poate să existe o asasinare reciprocă. Ceea ce ne trebuie este altceva:  revenirea, prin influenţări reciproce, la vechile unităţi morale. Pentru aceasta nu trebuie sacrificat nimic din ceea ce ne este cu adevărat scump. Naţiunile sunt organisme care au rolul lor autonom, dar aceasta nu dezminte nevoia unui organism unitar ce vieţuieşte cu atât mai bine cu cât această autonomie se păstrează în puritatea ei.”

Theodor Codreanu publică o cronică la un volum scris de Cassian Maria Spiridon.  Volumul se numeşte „Gândurile cu vedere ale lui  Nichita Stănescu” (2021). Theodor Codreanu crede că „axa cea mai spectaculoasă a cărţii o constituie partea a treia”. Această  porneşte de la o altă carte, una scrisă de Sorin Dumitrescu şi intitulată „Tablou cu ochi. In memoriam Nichita” (2013). Reţin din cronică două citate care duc  spre Eminescu şi spre caracterul metalingvistic al poeziei: 1. „Sorin Dumitrescu ridică poetica stănesciană la nivelul teologiei icoanei. Porneşte de la tripartiţia din „Respirări” (1982) a formelor poetice în raport cu structura limbii: nivelurile fonetic, morfologic şi sintactic, decelabile chiar şi în „structura materiei de la început”, echivalentul eminescian al substanţei imateriale din univers. Nivelul sintactic este, în acelaşi timp, metalingvistic, identificat de poet la Eminescu, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Dincolo de cuvânt e necuvântul, tăcerea din care se naşte Cuvântul Creaţiei divine, cum va spune unul dintre cei mai importanţi teologi contemporani, George Remete, în tratatul „Cunoaşterea prin tăcere”(2004). Nichita Stănescu concepe (transdisciplinar avant la lettre) cele trei niveluri lingvistice ca trei niveluri de realitate, nivelul sintactic înglobându-le pe toate. Or poetul a învăţat de la Eminescu cât de greu se ajunge la Cuvântul care exprimă adevărul, când Cerul îţi cade pe cap, dezlănţuind folosirea cuvintelor din disperare (Cuvintele şi necuvintele în poezie). În acest sen poezia este metalingvistică.” 2. „…necuvintele, spune Sorin Dumitrescu, ajung să nu mai fie cuvinte, ci tensiuni semantice, gânduri cu vedere şi duh poetic, încât necuvintele nu-s penetrabile „ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice”, venită de la Dumnezeu. Poezia este metalingvistică aşa cum marea muzică este meta-sonoră.  Acestea sunt înţelesuri fără de-nţelegere, care trimit tot la Eminescu („Neînţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile”). Asta se întâmplă în insolitele „Noduri şi semne”. Cu gândurile şi cu imaginile lui Eminescu, devenite ale sale,  zice Sorin Dumitrescu, Nichita Stănescu „se mânie ca Moise şi învaţă să moară ca Eminescu”.

Artistul plastic Mircia Dumitrescu despre scrisul lui Eminescu.    Ionuţ Vulpescu publică un interviu cu artistul plastic Mircia Dumitrescu, cel care a definitivat, printre altele,  un proiect vital pentru cultura română: „Caietele lui Eminescu”. Întrebat cum e scrisul lui Eminescu, intervievatul răspunde: „Scrisul lui Eminescu e atât de frumos, e ca şi scrisul lui Iorga la început. Era moda scrisului mic de tot. Am rămas uimit că scria până la marginea foii de hârtie. De aia a şi fost o parte grea de tipărit; ca să faci fotografie, cum au încercat cei de la Humanitas. Ar fi însemnat, când rotunjeşti cartea, să tai din litere, dacă mergeai până la margine.  Era o încurcătură.  Formula pe care am aplicat-o a fost foarte bună. Nu are rost să explicăm; acum lumea înţelege mai uşor.  Atunci a fost o dificultate, dar am putut să şi retuşăm textele, pentru că cerneala, aşa cum faci şi o pată pe sugativă, ea se împinge în lateral şi face ţepuşe pe hârtie.  A fost o pronie.  Eu eram pregătit, lumea a fost pregătită. Cine a încasat-o rău de tot a fost domnul Eugen Simion. Bineînţeles, cum se întâmplă la literaţi, la plasticieni, la muzicieni, poate şi la cineaşti, ba chiar şi la medici, nu mai vorbim… Fiecare meserie cu problemele ei.  A ieşit un scandal fantastic. A mai apărut un dobitoc , şi spun răspicat că e dobitoc, care se dădea om de afaceri liberal de la Timişoara, care l-a dat în judecată pe domnul Simion: a cheltuit banii poporului pentru manuscrisele lui Eminescu. După patru ani de cercetări asidue ale procuraturii, domnul profesor Simion a primit o hârtie conform căreia omul acela nu există, cu toate că dăduse două adrese. S-a văzut foarte clar că noi am făcut o economie fantastică”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News