O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

ZIGZAG EMINESCOLOGIC:

Dr. Valeriu Lupu publică în „Lumina” nr. 76(3668) din 1 aprilie 2017 eseul „Eminescu, din perspectivă religioasă”. Reţinem: 1. „să nu uităm că Eminescu avea din familie o puternică formaţie religioasă, fapt mai puţin subliniat în abordările biografice, şi atunci doar de o manieră superficială”; 2. „religiozitatea familiei sale era o caracteristică pe ambele linii: maternă şi paternă, dar cu deosebire pe linie maternă”; 3. „gândirea eminesciană nu putea decât să penduleze între diverse concepte filosofice, mituri, tradiţii şi religii, în căutarea adevărului. Şi nici nu se putea altfel, atâta timp cât pentru Eminescu teza morţii (a trecerii în nefiinţă) şi nădejdea învierii (revenirii la viaţă după judecată) erau cele două aspecte care oglindeau, pe de o parte, pesimismul schopenhauerian şi, pe de altă parte, speranţa învierii adusă lumii prin Iisus Hristos”; 4. „răspunsurile la marile întrebări existenţiale au variat în opera eminesciană de la dezamăgire la entuziasm, de la un pesimism ireductibil la o optimism debordant, în funcţie de starea lui de spirit, de asperităţile vieţii pe care trebuia să le înfrunte, de conjuncturile socio-politice cu care era în război şi, desigur de evoluţia cunoaşterii”; 5. „Eminescu însă, prin afinitatea sa absolută pentru tradiţia şi istoria poporului său, nu putea fi decât un om al credinţei strămoşeşti, pentru că el şi-a iubit patria şi neamul cu toată puterea fiinţei sale, s-a contopit cu trăirea şi aspiraţia neamului său, prin urmare, conceptual, în gândire şi în faptă, nu poate fi decât în sânul Bisericii Ortodoxe naţionale”;

Pictorul basarabean Ion Daghi (născut la 16 august 1936 în Olişcani, Orhei) cu privire la modul cum l-a descoperit pe Eminescu: „De mic (mai ales toamna, când se organizau clăcile la ţară) cântam împreună cu alţi săteni melodii pe versurile lui Eminescu: „De ce nu-mi vii”, „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soţ”…, dar declamam şi „Revedere”, „Dorinţa”, „La steaua” etc. Cel mai straniu era că eu nu cunoşteam titlurile acestor opere şi nici autorul lor. Abia mai târziu, fiind deja student la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1953), am cumpărat clandestin de la un evreu o carte de poezii de-ale lui Eminescu. Şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că operele lui mi-au însoţit copilăria, au pus prima piatră de formare a atitudinii mele faţă de lume, natură şi societate şi m-au făcut să mă simt fericit în cele mai grele momente ale vieţii noastre sub jugul ocupaţiei ruseşti, sovietice” (revista „Limba română” nr. 1-2 din 2010);

Cassian Maria Spiridon despre Mihai Eminescu: „Mihai Eminescu, pentru naţiunea română, a devenit un mit, alături de „Mioriţa”, de „Meşterul Manole”, de „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi alături chiar de poemul lui, „Luceafărul”.  După cum Ştefan cel Mare a devenit sfânt în ochii poporului, înainte ca  Biserica noastră să-l canonizeze, aşa şi Eminescu a devenit exponenţial pentru naţiunea noastră. El a fost cel care ne-a scos din mediocritate, ne-a ridicat la acelaşi nivel cu marile culturi ale lumii. Spun aceasta pentru că Eminescu este unul dintre poeţii comparabili cu Dante, Goethe, Baudelaire: este un poet, şi clasic, şi modern şi romantic, având toate faţetele. O dovadă la cele spuse este şi faptul că poeţii care l-au urmat pe Eminescu, precum Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, se revendică din Eminescu şi sunt toţi eminescieni vrând-nevrând, pentru că direcţia pe care a dat-o marele poet în cultura naţională este una pe care Titu Maiorescu o prevedea, afirmând că veacul al XX-lea va fi sub semnul lui Eminescu. Iată, ne aflăm în veacul al XXI-lea şi tot sub semnul lui Eminescu existăm, pentru că el este o valoare care ne obligă şi care ne dă şansa de a fi în rândul marilor culturi ale lumii. Mai mult decât atât, Eminescu a dat matricea limbii pe care o vorbim astăzi” (din prezentarea făcută în cadrul activităţii „În umbra versului eminescian”, la Colegiul Tehnic de Transporturi şi Construcţii Iaşi);

Cassian Maria Spiridon despre Mihai Eminescu şi atitudinea sa faţă de religie:  „Eminescu a fost un credincios şi ţinea foarte mult la învăţătura creştin-ortodoxă, dovadă fiind articolele despre religie foarte frumoase din publicistica lui, dintre care unul de excepţie, despre sărbătoarea Paştelui. Aduc aici şi un amănunt interesant, mai ales că astăzi există numeroase discuţii despre necesitatea construirii Catedralei Neamului, anume că Eminescu a susţinut ideea ridicării unei Catedrale a Neamului în Bucureşti. În China există un parc uriaş, în care se găsesc cele mai importante monumente ale lumii. Unul dintre aceste monumente prezente în acest parc este Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ceea ce spune multe despre importanţa unor biserici reprezentative pentru poporul român. Revenind la Eminescu, acesta a fost un susţinător al ideii că avem nevoie de o Catedrală a Neamului, şi, probabil, dacă ar fi contemporan cu noi, ar fi scris pozitiv despre acest lucru. De asemenea, el nu era exclusivist, arătând importanţa romano-catolicismului pentru cultura lumii, însă a fost un creştin ortodox autentic, vorbind despre cei trei stâlpi pe care s-a ridicat şi s-a menţinut neamul nostru: credinţa, tradiţia şi limba (vezi „Ziarul Lumina” din 14 ianuarie 2014);

Despre Eminescu în „România literară” nr. 19 din 28 aprilie 2017: Ştefan Cazimir în „Amintirea lui Petru Creţia” : „Petru Creţia va prelua ducerea mai departe şi îngrijirea filologică a ediţiei Eminescu începute de Perpessicius. Acribia lui exemplară va depăşi operaţie în sine a editării, adăugându-i reconstituirea, din membra disjecte, a unor poeme eminesciene inedite. Şi tot lui i se datorează prestigiul Centrului de la Ipoteşti, dedicat promovării studiilor despre viaţa şi opera poetului naţional” ; Mircea Mihăieş în „Urmaşii lui Don Basilio”: Deşi am întrebat câţiva oameni competenţi, niciunul nu a putut să evoce o împrejurare în care, de pildă, Eminescu, să fi participat la „linşarea” vreunui confrate. Dimpotrivă, a fost chiar el victimă a numeroase cabale – iar post-mortem atacurile s-au înmulţit exponenţial (dacă se poate spune aşa)”;Alex Ştefănescu în „Ce bine se scria pe vremuri!”: „Unii scriitori nu-i văd pe semenii lor, văd doar cerul înstelat (este cazul unor poeţi). Alţii văd existenţa umană şi o descriu, uneori în pagini zguduitoare, dar atât fac, o descriu. Alţii, puţini la număr, văd comedia existenţei umane. Printre aceştia se numără Gogol, comparabil din acest punct de vedere cu Balzac şi cu…Eminescu”; Gheorghe Grigurcu, în „Eminescu în Gorj”, despre cartea „Mihai Eminescu – drumuri şi popasuri în Gorj” scrisă de Zenovia Cârlugea: 1. „Ce s-ar putea spune cu exactitate, de pildă, despre trecerea lui Eminescu, la vârsta de 16 ani, prin Novaci? E o ipoteză asupra unei verigi a traseului pe care cu siguranţă l-a parcurs de la Răşinari, prin Horezu, până la Giurgiu”; 2. „Stând de vorbă cu „venerabilul cărturar novăcean” Gheorghe Ciorogariu, scriitorul Ion Filipoiu, citat de Z. Cârlugea, primeşte informaţii asupra prezenţei poetului în localitatea gorjeană, în 1986, în termenii următori:”Dar interlocutorul meu nu vorbea despre o amintire colectivă, ci despre o amintire personală, rămasă în familia bătrânului dascăl Constantin Flitan, din comuna Cernădia, în casa căruia adolescentul pribeag fusese găzduit, spălat şi primenit cu ţoale curate, şi care e dascăl, după atingerea notorietăţii de către poet, evoca, mândru, întâmplarea de – atunci, iar el,  Gheorghe Ciorogariu, o ştia de la socrul său, fostul învăţător Ion Giugiulan, care, la rându-i, o aflase în „cercul învăţătorimii novăcene”; 3. „Istoria literară a aruncat însă o lumină suficient de puternică  asupra unui alt episod al vieţii lui Eminescu., cel al vacanţei petrecute la Floreşti, în vara anului 1878. Aici a fost oaspetele lui Nicolae Mandrea, amic al său, junimist cu studii la Berlin, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi”;