Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Ovidiu Chelaru şi colecţia lui de „muşcături de lebădă”. O carte intitulată „Biruitorii” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2021) n-o poate scrie decât tot un biruitor. Botoşăneanul Ovidiu Chelaru este el însuşi un învingător fiindcă nu trece o zi fără să lase un semn încadrat categoriei binelui. Ca inginer a fost un inovator şi un proactiv, făcând parte din  felia de 10% a celor care propun proiecte şi acţionează spre a le îndeplini. Ca manager a fost unul intuitiv, principalele sale însuşiri fiind creativitatea, inteligenţa emoţională şi intuiţia, care s-au transmis şi în îndelungata viaţă de pensionar. Am interacţionat în diferite situaţii şi  rareori mi-a fost dat să întâlnesc oameni  dominaţi de pasiunea şi plăcerea de a face şi a comunica, precum Ovidiu Chelaru. Aş exemplifica prin ultimii 20-25 de ani în care s-a dedicat total unui vis pornit dintr-un talent înnăscut, acela de a se dedica scrisului şi a tot ce derivă de aici: o conduită, un crez,  cărţi, o societate, o revistă etc.  Aş putea spune fără să greşesc că Ovidiu Chelaru a luat viaţa şi oamenii în serios, iar acolo unde a simţit  că neseriozitatea îşi face loc, nu a abdicat de la sistemul lui de valori. Dacă până la pensionare Ovidiu Chelaru a fost un om al lucrurilor impuse de meserie, ca pensionar a conştientizat cât de valabilă este o vorbă a lui Borges: „Cred că unui poet toate lucrurile îi sunt date pentru a fi transformate în poezie. Orice experienţă trebuie transformată în poezie şi, dacă am fi poeţi cu adevărat, ne-am gândi că fiecare clipă din viaţă e frumoasă, chiar dacă nu pare totdeauna aşa”. Şi a devenit un altul, a devenit poet. Această disponibilitate de a se transforma mă face să-l consider un bovaric. Cei care i-au urmărit parcursul vieţii, Ovidiu Chelaru a depăşit 90 de ani şi a scris peste 36 de cărţi,  îl pot asemăna cu Flaubert, în care coexistau două personalităţi distincte: una reală bazată pe o veşnică alergătură după adevăr, şi una  acoperită de poezie , „una plină de lirism, de sonorităţi ale frazei ce se înalţă spre idee ca un zbor de păsări”, cum ar zice o distinsă universitară. Nu întâmplător multe medalioane se deschid sau  au o finalitate plină de lirism, autorul  apelând la cea de-a doua personalitate a sa. Iată, spre exemplu cum debutează primul capitol intitulat „Colegi de liceu”: „Din înaltul unor vremuri / Care țin de Dumnezeu, / Ai ajuns să te cutremuri / După anii de liceu. // Unde sunteți bănci uitate / Dar și voi copii cuminți, / Cât și teze copiate / Când pozam ca niște sfinți. //  Și zâmbeam mefistofelic / Către dascălii scorțoși, /  Clipa se-nălța homeric / Pentru anii cei frumoși. //  Unde sunteți serenade /  Sub ferestre viorii, / În atâtea promenade /  Pline ochi de melodii. // Când Elene Cosânzene /  Se topeau de dor și foc, /  În plămada unor gene /  Se trezeau fără noroc. //  Din soborul unor vremuri /  Cu făclii din Prometeu, / Fără voie te cutremuri / După anii de liceu.”  Să remarcăm tonul extrem de  sentimental, unul care străbate cartea de la un capăt la altul, semn că Ovidiu Chelaru ştie un lucru pe care şi l-a asumat în întreaga sa operă: a fi foarte sentimental înseamnă a avea succes.

Încerc să pătrund în  intimitatea criteriilor de selecţie a biruitorilor ce au compus lista lui Ovidiu Chelaru pe care şi-au făcut loc colegi de liceu şi facultate, colegi de breaslă, colaboratori, membri ai Societăţii Scriitorilor Botoşăneni „Mihai Eminescu”, colaboratori ai revistei „Memento Mori” sau personalităţi botoşănene. Se vede clar că autorul a alcătuit fiecăruia câte o ecuaţie existenţială care, zic eu, se pliază perfect pe cea a autorului, adică sursele de energie specifice amplificate de  apăsătorul sentiment al timpului şi al zădărniciei. Personajele alese de Ovidiu Chelaru au conştientizat că timpul acordat de divinitate vieţii lor e foarte scurt şi că trebuie acţionat repede şi cu temeinicie.  Din altă perspectivă, „locuitorii” acestui volum au avut puterea de a se reinventa mereu, ei refuzând momentele de lâncezeală pe care  ţi le poate oferi viaţa prin dulci complaceri sau transformări istorice. Ei sunt un fel de „drumeţi incendiari”, ca să folosesc o metaforă cunoscută a lui Gellu Naum. Pe întreg parcursul cărţii nu întâlneşti personaje obosite şi nesigure. Fiindcă pe multe le cunosc, le ştiu activitatea, pot spune că toate sunt adeptele unui nonconformism ponderat, au cultură şi iubesc viaţa şi oamenii. Mai mult, au avut ştiinţa gestionării idealului de sine printr-o armonizare  a Eului real (cel de la un moment dat) cu Eul ideal, diminuându-le radical momentele de nesiguranţă.  Ovidiu Chelaru i-a ales pe cei a căror viaţă a fost complementată de tonuri grave, aspre, exacte, lucide.  Într-un cuvânt, nu sunt „oameni de pripas”, cum i-ar defini Gheorghe Grigurcu pe cei care se diferenţiază în mod negativ, absenţi din locurile cele mai fireşti, incapabili de o alipire socială, suspendaţi într-o dramatică indeterminare. Trebuie citită această carte pe care o asociez unei colecţii de „muşcături de lebădă” ovidiene.

Publicitate

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News