O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 5 (842) din 2022. Şi în acest număr, referirile la Eminescu sunt consistente. Constantina Raveca Buleu construieşte o cronică la volumul Irinei Petraş „Eminescu-începutul continuu” (Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021). Sintagma „începutul continuu” atribuită lui Eminescu vine ca o replică la „sfârşitul continuu” impusă de Ion Caraion pentru George Bacovia.  Autoarea cronicii constată că Irina Petraş  abandonează   axiomatica prin care universul eminescian este pus „sub umbrela epitetului classicus” şi urmează ideea impusă de Tudor Vianu, aceea că trebuie să domine „rolul continuu al hermeneuticii în dezvoltarea relaţiilor operei cu cititorii săi, adică de legătura operei nu atât cu timpul ei, cât mai cu seamă cu timpul receptorilor ei”, perspectiva devenind seducătoare prin „libertatea pe care o lasă interpretărilor şi prin actualitatea imprimată de prezent actului lecturii”. În acelaşi timp, Constantina Raveca Buleu constată că autoarea respectă un alt îndemn al lui Tudor Vianu, acela de a beneficia de sporul de cunoaştere al clasicilor. Reţinem câteva concluzii ale autoarei cronicii. 1. „autoarea nu pledează pentru înlocuirea termenului romantism cu cel de romanitate, ci doar o definire nuanţată a unei identităţi dinamic-creatoare, deschisă faţă de tot, o abandonare a etichetei de romantic întârziat, inerţial şi impropriu atribuită lui Eminescu (dublată de o depăşire a cadrelor romantismului ca atare) şi o recunoaştere a impactului pe care Eminescu îl are asupra ansamblului literaturii române. Toate acestea îi permit Irinei Petraş să realizeze nu doar surprinzătoare arheologii hermeneutice, originate în aserţiunea Zoei Dumitrescu-Buşulenga potrivit căreia „universul eminescian este un produs al unei minţi prin excelenţă integratoare” sau în „dimensiunea plutonică” staturii poetului, propusă de către Ion Negoiţescu, ci şi neaşteptate speculaţii interdisciplinare alimentate de fizicieni precum Stephen Hawking sau Leonard Mlodinow”; 2. „în cazul lui Eminescu – demonstrează Irina Petraş – obsesia noomorfică este copleşitoare, fapt dovedit, pe de o parte, de corespondenţa poetului cu Veronica Micle şi de propriile sale mărturisiri, iar pe de altă parte, de incidenţa gândului / cugetării în creaţia sa lirică”; 3. „explorând vocaţia filosofică a lui Mihai Eminescu, autoarea inventariază sentinţele lansate de exegeză (Maiorescu, Hasdeu, Blaga, Eliade, Ianoşi, Ioan Em. Petrescu) şi izolează câteva dominante ale gândirii eminesciene, precum modelul cosmologic platonician adoptat în prima fază,  motivul luminii  (una dintre constantele operei), nostalgia vârstelor mitice ale umanităţii şi criza gândirii înstrăinate, dihotomia gândire umană / univers sau conştiinţa tragică a existenţei”; 4. „de acelaşi domeniu ţine şi analiza cronotopilor fundamentali ai universului eminescian – cumpăna şi unda -, rafinat armată cu trimiteri la „Caietele” eminesciene, din a căror aventură editorială a făcut parte o vreme şi Irina Petraş”; 5. „consecinţa este că „peisajul eminescian poate fi numit doar impropriu „cadru”. El este mai întotdeauna o „răs-frângere” a înlăuntrului nu are o existenţă de sine stătătoare. Este un peisaj afectiv şi fictiv, psihic”. Concluzionează Constantina  Raveca Buleu: „Irina Petraş propune aici o lectură a „Luceafărului” prin care ea verifică temeinicia unei teorii incitante – androginizarea perspectivei poetice – expresie perfectă a unei atitudini intelectuale provocatoare, în orizontul căreia exerciţiul re-lecturii înseamnă cunoaştere şi re-cunoaştere, erudiţie şi interogaţie continuă”.

Profesorul universitar Vasile Muscă publică eseul „Eminescu. Satul şi copilăria”.  Autorul îşi justifică logica apelând la  Călinescu („Viaţa lui Mihai Eminescu”), Blaga („Trilogia culturii”, „Elogiul satului românesc”), E. Cassirer („Gândirea mitică”) şi Schopenhauer („Lumea ca voinţă şi reprezentare”). Reţinem rândurile cu care debutează eseul: „Eminescu şi-a petrecut anii fericiţi ai copilăriei, poate singurii ani cu adevărat fericiţi din viaţa sa, în mijlocul mediului natural şi social al satului tradiţional românesc, în nordul Moldovei, Bucovina, Ţara de Sus, de la mijlocul secolului al XIX-lea, în localitatea sa natală, Ipoteştii Botoşanilor.  A stat aici nu mult, pentru că, după anii care au trecut repede ai copilăriei, odată cu prima tinereţe când a început ciclul anilor de învăţătură, Lehrjahre (şcoala la Cernăuţi), aceasta a însemnat şi debutul ciclului complementar al anilor de pribegie (Wanderjahre), cele două împreună constituind formula formula goetheană întreagă a formării unei personalităţi umane complete. Maturizarea a însemnat şi pentru el îndepărtarea şi chiar ruptura de spaţiul şi timpul anilor de fericire nevinovată ai copilăriei. Au început anii lungi ai înstrăinării de matca originară a satului natal, pe care îl va purta, de acum, cu sine prin lume doar ca amintire.”. Autorul eseului  găseşte două consecinţe ale copilăriei eminesciene care ar fi în avantajul operei sale: 1. „aflată în intimă apropiere de pulsul de viaţă al naturii. Eminescu va fi cucerit de acel sentiment al naturii care va face din el unul din cei mai mari reprezentanţi ai genului din literatura română. Codrul, lacul, izvoarele, satul din vale, întreg decorul natural al locului devin atât de familiare sufletului său de copil, încât,  mai apoi, aflat undeva în altă parte se simţea ca un refugiat, alungat în străinătate; 2. „tot din interiorul lumii satului, i se deschide un contact înviorător, care îl va inspira apoi toată viaţa, pătrunzând prin emanaţiile sale până în fibrele cele mai ascunse ale operei sale, cu tezaurul de gândiri şi simţiri, mentalităţi de tot felul, al folclorului românesc”.

Merită reţinute cele trei ancore pe care se sprijină eseul, verificabile şi în cazul lui Eminescu: a) copilăria – definită, după Schopenhauer, ca fiind „vârsta care oferă porţia de genialitate de care poate beneficia un om în această viaţă; nenorocirea e că, fiind trecătoare, odată cu copilăria se consumă şi mica porţie de genialitate rezervată unui om”, iar după Blaga, „copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între o copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig”. Interesant este că din identitatea copilărie = geniu, Schopenhauer scoate concluzia surprinzătoare că geniul rămâne un copil perpetuu, aspect pe care Vasile Muscă îl asociază şi lui Eminescu; b) ieşirea din copilărie – se face prin primul episod de iubire a unui om. Vasile Muscă e convins că la Eminescu „această primă întâlnire cu iubirea s-a petrecut sub privegherea pământeană / maternă a naturii, la care au participat codrii, lacul, dealul,  salcâmii sau teii, în regimul de semiîntuneric al  înserării. Cadrul natural în care se consumă această primă iubire este cel al satului natal, pe care peste ani, poetul îl va evoca într-una din cele mai frumoase poezii ale sale”; c) aşezarea fiecăruia pe linia menirii cosmice – „este diferenţa în care opoziţia atrage pe unul către celălalt, pentru refacerea unităţii lor profunde, ca în mitul platonician al erosului. Este diferenţa în care opoziţia termenilor duce unul înspre celălalt în identitatea unităţii lor primare profunde. Prima dragoste trebuie reţinută ca un eveniment cu adevărat de dimensiuni cosmice, descoperirea identităţii proprii a unuia prin celălalt: Băiatul devine bărbat prin fată, iar fata devine femeie prin băiat. O schimbare radicală care se împlineşte a unuia prin celălalt”.

Aici se termină copilăria, spune Vasile Muscă şi urmează maturitatea pentru băiat şi fată, dar asta numai prin depăşirea unui prag cosmic.

Scriitorul Teşu Solomovici trimite din Ţara Sfântă o corespondenţă cu titlul „Eminescu în ebraică”, „drept încă un semn al universalităţii poetului”,  şi pe care revista o publică la pagina 13.  Autorul se referă la volumul apărut în traducerea profesoarei şi scriitoarei Adina Rosenkranz-Herşcovici şi prin efortul financiar al  primarului Ioan Pavăl din Dumbrăveni: „De peste un secol şi jumătate evreii îl traduc pe Eminescu în ebraică. Am putea spune că acest demers a început odată cu renaşterea limbii ebraice în epoca modernă. Acum 140 de ani după debutul editorial al lui Mihai Eminescu, pentru prima oară, apare această culegere voluminoasă, cuprinzînd 40 de poezii transpuse în limba ebraică. O transpunere într-o ebraică modernă, suculentă, viguroasă, ebraica Israelului de astăzi”. Contrar unor voci , Teşu Solomovici  crede că „evreii l-ai iubit dintotdeauna pe marele poet” şi că „i-au ştiut poeziile pe de rost şi au compus romanţe pe versurile sale”. Se dau citate admirative din Moses Gaster („am stat multă vreme în legătură prietenească cu Eminescu”),  din lingvistul evreu Hayman Tiktin ( „am petrecut cu Eminescu ore minunate în discuţii filologice şi filosofice, şi a fost o mare pierdere pentru mine când el a părăsit Iaşul) şi din Salomon Segal care l-a cunoscut în casa lui Samson Bodnărescu („un fulger de fericire îmi străbătu fiinţa la auzul numelui magic”). Teşu Solomovici e convins că  „figurile acestor trei intelectuali evrei să-i fi inspirat lui Eminescu personajul Ruben, învăţatul evreu din nuvela „Sărmanul Dionis”.  Corespondenţa merită citită fiind completată de exemple de admiraţie reciprocă dintre Eminescu şi evrei, constituind  şi o justificare în plus că Eminescu nu a fost antisemit.