O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2020, continuând să explice de ce scrie cu „â” din „a”: „Scriu cu „â” din „a” şi din alt motiv: pentru că vreau să contest în felul acesta, în fiecare zi, o normă ortografică instituită abuziv în timpul stalinismului. Instituită nu din raţiuni lingvistice, ci din raţiuni politice. Prin renunţarea la „â” din „a” se extrăgea cu, penseta, nervul latin al limbii române. După 1989 ar fi trebuit să ne scuturăm repede de tot ceea ce amintea de un stil de viaţă impus de o forţă de ocupaţie. Dar noi ne-am îndrăgostit – se pare – de lanţurile noastre. Ni le-am desfăcut încet, cu un fel de părere de rău, iar câteva verigi le mai păstrăm şi azi, intrate adânc în carne. Academia Română a salvat situaţia, ne-a obligat să fim demni. În sfârşit, scriu cu „â” din „a” pentru că aşa scriau, înainte de instaurarea comunismului, aproape toţi clasicii noştri, de la care am învăţat limba română. Am îndrăgit încă din adolescenţă nu numai textele lor, ci şi imaginea textelor lor. Dacă Eminescu scria „Veronică dragă, îţi sărut mâinile”, cu „â” din „a”, cum să scriu eu „mîinile” cu „î” din „i”?

 Sintagme, termeni, concepte: Georg Trakl: „îngeri cu aripi pătate de glod”; Lucian Vasiliu: „umbra cu capul spart”; Ana Stan Popescu: „dorită de nimeni, tu însăţi să-ţi fii”; Cristean Petre Argeş: „blând, dimineaţa mă prinde în braţe”;

Poetul Dan David despre poezie: „Pe cer în locul lunii, poezia / Harul se păstrează prin smerenie, / Poezia e însăşi viaţa care nu poate să moară, / Cea dintâi poezie va fi cea de pe urmă / şi cea de pe urmă va fi cea dintâi. / Căutaţi necurmat faţa poeziei, / muriţi un pic / aduceţi-vă aminte. / Poezia ne binecuvântează şi toate marginile pământului / se tem de ea. / Poezia te adună, îţi aprinde lampa, te ocroteşte. / Cei ce stau la poalele muntelui vestesc poezia de la poalele muntelui” (din volumul „Poeme torenţiale”, Rditura „Eminescu”, Bucureşti, 1994);

Valentin Ciucă, în „Cronica” din mai 2001, despre nudurile botoşăneanului Constantin Piliuţă: „…între două reprize prelungite „la una mică”, cu confraţii de pahar, află răgazul de afi inspirat, chir dacă exaltarea se transformă în veritabile Afrodite nişte banale femei de cartier”;

Patru idei ale regizorului Bocsardi Laszlo, directorul teatrului „Tamaşi Aron” din Sfântu Gheorghe. Emise la nivelul anului 2012, sunt valabile şi azi. Păcat că nu mi-am notat, atunci, şi sursa în care au fost publicate: 1. „Nu repet o idee din moment ce azi lucrurile obosesc foarte repede”; 2. „Nu mai suntem nişte cetăţeni din 2012, ci unii ai eternităţii”; 3. „România e tributară temperamentului şi nervozităţii noastre care aduc o anumită furie”; 4. „Scopul artei teatrale este să plaseze spectatorul într-o stare în care numai DRAGOSTEA, MOARTEA sau POEZIA pot să-l ducă;

Dorin Tudoran, în “România literară” nr. 1 din 2021, prezintă două poveşti din “folclorul” legat de Păltiniş şi din cel umoristic legat de politică: 1. “Folclorul legat de Păltiniş include şi o istorioară a cărei autenticitate nu am reuşit încă s-o verific, dar, vorba cumetrilor nostri italieni, “Se non e vero e ben trovato”. Ăntr-unul din dialogurile atât de neconvenţionale între C. Noica şi ucenicii săi, unul dintre cei din urmă ar fi adus vorba despre “subiectul zilei” – iminentul sfârşit al lumii. Noica ar fi ascultat ce aveau de spus tinerii săi prieteni, după care i-ar fi liniştit cam aşa:”Chiar dacă asta ne aşteaptă, e un motiv de glorie – vom fi generaţia care a prins sfârşitul lumii”; 2. “Istorioara tine de un Congres al C.C. al P.C.R. Oh, de neuitatele congrese! După cele trei ore ale discursului lui Ceauşescu, un bătrânel din primele rânduri tot încearcă să se ridice de pe scaun şi să spună ceva. “Şefii de rând” îl împing nu tocmai discret, înapoi pe scaun. Ceauşescu vede ce se întâmplă şi după o vreme cere ca omul să fie lăsat să spună ce are de spus. Şi omul spune: “Tovarăşe Ceauşescu, mă cunoaşteţi. V-am adus în partid. V-am deschis calea.” “Aşa este.” “Ştiţi că de la mine au auzit prim aoară că astăzi ne este mai greu, ca să ne fie mai bine în viitor.” Tocmai am împlinit 100 ani, nu ştiu cât voi mai trăi, aşa că vreau să vă întreb: totuşi, când o să fie mai bine?”;

Poemul săptămânii din „România literară” nr. 2 din 2021 aparţine lui Horia Gârbea şi se intitulează „Amintiri cu poduri”. Redau prima strofă: „Înţeleg că-s bătrân numărând / Podurile vieţii mele, pe rând. / A trece pe un pod oare să fie / Un păcat, o mare trufie? / Nici înotând, însă parcă / Ar fi mai firesc într-o barcă…”. Şi urmează strofa a doua care conţine o înşiruire de poduri importante ale lumii, în jur de douăzeci, pe care Horia Gârbea declară că le-a trecut. Nu sunt luate în calcul podurile mici sau medii. Urmează ultima strofă: „Dacă sunt bătrân, e firesc / Atâtea poduri să-mi amintesc. / Ce multe râuri am traversat / Şi nici unul nu m-a udat. / Iar acum îmi şopteşte unul din draci: / Dar cu Styxul cum ai să faci?”

Am intrat în rezonanţă cu poetul şi mi-am amintit şi eu două poduri pe care, trecându-le, mi-au produs fiori reci. Unul este cel care trece peste Putna, legând Burca de Vidra. Era prin 1968, plouase mult şi Putna venea învolburată, cărând din munţi copaci întregi. Apa ajunsese la partea de sus, copacii se izbeau cu putere, Am pus primii paşi pe pod, acesta vibra din toate încheieturile, însă am continuat fiindcă trebuia să ajung în Vidra. Mi-a fost o teamă cruntă. Cel de-al doilea pod este de fapt o punte peste Zăbala. O punte din aceea făcută pe nişte odgoane şi care se legăna la cea mai mică adiere. Lega satul Spulber de Tojani. Zăbala venea furioasă, trebuia să trec. Am trecut însoţit de aceeaşi spaimă cumplită. Azi n-aş mai face-o;

 Actorul Ion Caramitru, în „România literară” nr. 2 din 2021, acordă un interviu lui Cristian Pătrăşconiu. Reţinem câteva referiri la poezie: 1. „A spune poezie” înseamnă a înţelege poezie, a te confrunta cu ea, a extrage din ea ceea ce ţi se pare fundamental, a transmite şi emoţia ta legată de acel discurs poetic”; 2. „Nu se poate intra oricum într-o poezie şi nu orice poezie te poate incita”; 3. „Când spui poezie şi eşti singur pe scenă, sau când spui un monolog ori cânţi de unul singur eşti în cea mai fragilă situaţie posibilă; eşti tu cu tine însuţi, eşti dezbrăcat de toate”; 4. „Am cunoscut foarte, foarte puţini poeţi care îşi spun poeziile bine când sunt în public. De cele mai multe ori fie sunt comici, încercând energii şi patos inutile, fie sunt complexaţi că trebuie să spună o poezie”; 5. „Poezia te învinge când te convinge. Să te convingă: cu substanţa ei bogată, cu frumuseţea ei estetică, stilistică, apoi cu puterea, cu încărcătura ei emoţională. Te învinge şi te obligă, învingându-te, să îi fii supus. Trebuie să fii într-o relaţie de subordonare. Ea este superioară; 6. „Poezia poate ascunde foarte multe discursuri subversive”; 7. „Dacă nu rămâi împătimit de poezie, dacă nu te duci în bibliotecă zi de zi, se pierde ceva fundamental”; „Poezia poate fi o armă feroce într-un scenariu de seducţie”;