O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„România literară” nr. 17 din 2022.  Gellu Dorian publică un articol necrolog intitulat „La despărţirea de Emanoil Marcu”: „A plecat dintre noi, în zi de Paşti, Emanoil Marcu.  Într-o săptămână luminată, când primăvara se lăsa greu în acest colţ de ţară, în care a ales să trăiască indiscreţia care l-a caracterizat pe parcursul celor aproape şaptezeci şi patru de ani cât a trăit. European, nu numai în sensul geografic, ci în cel comportamental, cu o relaţie specială cu francezii, care l-au onorat cu distincţii rareori acordate, Emanoil Marcu a rezistat într-o provincie în care recunoaşterea unor merite autentice în domeniul culturii este greu de înţeles pentru cei aflaţi vremelnic la conducerea oraşului şi judeţului. Traducător de elită, aşa cum l-a categorisit Gabriel Liiceanu, cel care i-a acordat un loc important printre colaboratorii permanenţi ai Editurii Humanitas, Emanoil Marcu a tradus integral pentru această editură opera lui Emil Cioran, personalitate a exilului românesc, pe care a avut prilejul să-l viziteze înainte de 1989 în garsoniera lui pariziană, primind omagiile acestuia ca pe nişte daruri de nepreţuit. Emanoil Marcu l-a tradus în franceză pe Eminescu. De asemenea, francezii iubitori de poezie au putut citi din poeziile lui Bacovia, Blaga, Vasile Igna, Mihai Ursachi, Nichita Danilov, dar şi din alţi poeţi români în antologii din poezia românească din zilele noastre, care au apărut în Franţa. Traducerile lui, fie retroversiuni, fie directe, erau impecabile, acribia lui fiind una care nu lăsa loc inexactităţilor de limbă. S-a apropiat de literatură încă din timpul studenţiei, când a scris poezie, cu care a cochetat până târziu. A fost colaborator permanent al revistei „Hyperion”, u o participare directă de fiecare dată la viaţa culturală a oraşului, în special la întâlnirile cu scriitorii, fiind de multe ori premiat de instituţii naţionale, cumar fi Uniunea Scriitorilor din România. Era greu de schimbat din convingerile sale, considera că demnitatea şi onoarea sun cele mai mari şi sigure calităţi ale unui om.  Ca om de lume, de societate, avea un umor sănătos, fără a se sfii să pună în urechea celui care îl asculta tot felul de întîâmplări din acelea ce fac parte din  naturalia non sunt turpia, râdea sănătos la umorul de calitate, nu i-a suportat niciodată pe comunişti, nici pe criptocomunişti, pe pesedişti, acuzându-i de tot ceea ce au stricat în existenţa lumii româneşti.  Numele lui va sta alături de marile nume ale literaturii române şi franceze din care a tradus, pe care le-a făcut astfel cunoscute în cele două ţări, adăugând de fiecare dată plus de valoare pe care ştia să-l amplifice acolo unde găsea loc de aşezat, fără să se simtă intervenţia, artificialitatea, făcând ca totul să fie natural, original.  Grea pierdere pentru literatura română autentică, dar şi câştig prin ceea ce a lăsat în urmă prin activitatea sa creativă de reală valoare.”

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 4 din 2022.  La rubrica sa, Alex Ştefănescu, un mare iubitor de Eminescu, publică un articol gen confesiune şi intitulat „Cine sunt eu?”.  Prima confesiune se referă la poetul naţional: „Timp de aproape 10 ani am citit şi comentat poezii de Eminescu. A fost frumos, foarte frumos. Am trăit parcă într-un alt spaţiu, nepământesc, dar la sfârşit m-am întors în lumea mea.  Mă bucur că am reuşit să închei ambele volume de analize (cel despre antume, apărut în 2017, şi cel despre postume, în 2019) pe care visam de multă vreme să le scriu. (Titlul lor – „Eminescu, poem cu poem”). În timp ce lucram – de obicei noaptea, pentru că ziua aveam de îndeplinit alte obligaţii -, mă obseda gândul că mi se va întâmpla ceva care mă va împiedica să le termin. Angajat în această aventură, m-a surprins, încă o dată, frumuseţea fără seamăn a poeziei lui Eminescu. Ştiam de multă vreme ce putere de seducţie are această operă, dar admiraţia mea îmi rămăsese în minte ca o idee pasivă. Recitind-o cuvânt cu cuvânt, vers cu vers şi poem cu poem, mă întrebam cu oarecare îngrijorare: o să mai simt ceea ce am simţit pe vremuri, când am descoperit-o? („Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată?”). A fost mai mult decât mă aşteptam. De-a lungul lecturii, m-am simţit nu numai entuziasmat, ci şi intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române.  Le-a combinat cu o artă care seamănă cu magia.  Tocmai de aceea stângăciile din unele texte ale sale (în special din cele scrise în anii adolescenţei) au făcut emoţia mea şi mai vie, dovedind că autorul a fost un om, nu un supraom.  Spun şi eu (parafrazându-l prin inversare pe Marin Sorescu): Eminescu a existat! Uimitor! Chiar a existat, nu este un personaj de legendă! Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Şi a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost!”

Din acelaşi articol merită reţinute alte două aspecte: 1. un punct de vedere despre George Călinescu: „O impresie de lectură din studenţie, pe care am păstrat-o secretă până acum: G. Călinescu priveşte literatura română a fiecărei epoci din avion, dar când ajunge la epoca lui devine un pieton pierdut într-o mulţime de autori. În mod evident, se simte prins într-o plasă de obligaţii sociale şi, uneori, nu are pur şi simplu curaj să spună ce crede despre un autor cu care s-ar putea întâlni a doua zi faţă în faţă.”; 2. despre conceptul de plăcere: a) „Plăcerea reprezintă – s-a mai spus – ecoul pe care îl are în fiinţa noastră satisfacerea unei necesităţi.  Cu cât se amână mai mult (din cauza unor împrejurări nefavorabile sau în mod deliberat, dintr-o raţiune perversă) satisfacerea necesităţii, cu cât frustrarea devine mai dramatică şi mai de nesuportat, cu atât plăcerea generată de îndeplinirea dorinţei este mai mare”; b) „citesc orice carte de două ori: o dată din plăcere şi a doua oară ca un funcţionar al literaturii, cu creionul în mână”; c) „plăceri pe care eu le practic (sau le-am practicat, când eram mai tânăr), pe care însă lumea de azi le-a uitat. Plăcerea de a te uita la cerul înstelat. Plăcerea de a citi în singurătate poezie. Plăcerea de a atinge cu genele tale genele iubitei. Plăcerea de a-ţi străbate ţara şi a încerca să o cuprinzi în mintea ta. Plăcerea de a râşni cafea la o râşniţă manuală, de alamă. Plăcerea de a face un foc în aer liber şi de a-l privi. Plăcerea de a bea apă dintr-o găleată de lemn, abia scoasă din adâncul unei fântâni cu cumpănă. Plăcerea de a auzi în liniştea nopţii fornăitul calului în grajd. Plăcerea de a nu te uita la televizor. Plăcerea de a merge desculţ prin iarbă”; d) „nu mai există nimic care să facă dificilă accesarea plăcerii. Drept urmare, abuzăm de plăceri în mod iresponsabil şi trebuie să vină medicul ca să ne avertizeze că ne distrugem. Aceasta este ecuaţia vieţii noastre psihice de azi. Nu ne mai interesează nuanţele, nu mai avem răbdare să practicăm un ritual al plăcerii. Vrem ca totul să fie dat la maxim, ca muzica dintr-o discotecă”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News