O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
EMINESCU PEDAGOG (VIII)
În preocupările lui Eminescu privind didactica se pot întâlni și puncte de vedere privind personalitatea învățătorului. În raportul nr. 217 / 76 pe care Eminescu îl adresează Ministerului Instrucției de atunci, Toma Chiricuță găsește o atitudine tranșantă: „Asupra unui învățător nu trebuie însă să atârne nici măcar pretextul unei desconsiderări din partea concetățenilor și a școlarilor săi”. În „Raportul asupra conferințelor cu învățătorii din județul Iași” (vezi „Opere complete”) atrage atenția că învățătorii buni nu sunt doar produsul școlilor care i-au format, ci mai mult ai naturii, care i-a înzestrat cu un adânc simț pedagogic: „aceștia sunt învățătorii născuți”. Și față de școlile care i-au format ca învățători, Eminescu este destul de realist: „Cunoștințele lor consistă în genere în vorbe moarte, a căror realitate vie n-o pricep”. Sensul acestei fraze este întărit de o explicație a autorului studiului, Toma Chiricuță: „Școlile au dat acestor învățători mai mult cunoștințe superficiale și o metodă insuficientă”. Din raportul amintit, Toma Chiricuță extrage: 1) „lipsa absolută de mijloace pedagogice”; 2) „lipsa unei foi învățătorești”; 3) „cărțile didactice, câte sunt la noi, sunt pentru licee. Învățătorii rurali n-au ce citi, chiar dacă vor”; 4) „deși programul școalelor noastre rurale e încărcat cu aceste științe, totuși pentru a-i face apți pe învățători la propunerea unor asemenea cunoștințe, nu există până astăzi un singur mijloc, nici măcar un organ periodic”.
Toma Chiricuță descoperă în finalul raportului amintit o idee eminesciană cu privire la „desăvârșirea culturii profesionale a oamenilor școalei”, reluând acest pasaj: „Atrăgându-vă atenția asupra acestor lipsuri, vă rog totodată, Domnule Ministru, să binevoiți a hotărî dacă n-ar fi bine ca aceste conferințe să se ție pe viitor în feriile Crăciunului și ale Paștelor. Atunci petrec în genere în Iași profesorii de la institutele secundare, din mijlocul cărora s-ar găsi mulți a căror metodă ar servi de model învățătorilor rurali și ale căror prelegeri le-ar putea îmbogăți cunoștințele”. Observând prezența unui mare număr de suplinitori în învățământ, Eminescu scrie în raportul către ministru: 1. „Totdeauna am crezut că în locul unor suplinitori inepți e mai bine să nu fie de fel”; 2. „Școala să fie școală, Statul stat și omul om”. În fapt Eminescu dorea ca primăriile de comune să aloce sumele necesare școlilor și salariului învățătorului, „popa să fie bun”, „dările să fie mici”, iar „învățătorii pedagogi” ca cea mai înaltă accepție în care se poate lua cuvântul învățător. În recenzia la „Manualul de Istoria românilor” a lui Gr. Cristescu, Eminescu cere învățătorilor să fie colaboratori științifici la munca pedagogilor: „O recomandăm cartea învățătorilor și dorim ca fiecare să-și facă observațiile sale asupra ei, căci autorul, după câte știm, va da edițiilor sale viitoare toate schimbările, câte i s-ar propune de către învățătorii practici și competenți. Căci numai astfel se creează o adevărată literatură didactică: prin munca comună a întregului corp învățătoresc”. Adevărul este, observă Toma Chiricuță, că marele nostru poet are meritul de a fi enunțat câteva idei mari: 1) că pedagogia nu este o știință creată numai de câțiva, ci este o muncă colectivă care se adună și se desăvârșește necontenit; 2) că se gândește numai la un câmp restrâns, pe care ar trebui să se afirme colaborarea profesorilor: câmpul literaturii didactice; 3.) are meritul de a pune problema pedagogiei experimentale; 4) este, până la un punct, un creator în domeniul educației; 5) are contribuții pe tărâmul istoriei pedagogiei și culturii românești; 6) a propus crearea unei biblioteci pedagogice pentru învățători; 7) propune întemeierea unei publicații periodice pentru învățători; 8) recomandă instituirea unor cursuri de vacanță în vederea perfecționării culturii învățătorilor. Și să nu uităm, toate acestea la nivelul anului 1875. (VA URMA)