O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Suplimentul revistei „Apostrof” nr. 12 din 2019 este dedicat lui Liviu Rebreanu. Sanda Cordoş scrie eseul „Abisalitatea socială la Liviu Rebreanu. Imaginarul revoluţiei”. Este reluată o definiţie a revoluţiei pe care Liviu Rebreanu o dă încă din 1931: „Revoluţia e sfârşitul unei lumi şi începutul alteia. E întotdeauna o distrucţie şi o creare din nou. Şi totdeauna adevărata cauză profundă e o putreziciune sufletească, morală. Neajunsul economic poate provoca schimbări de guvern sau chiar de regimuri: niciodată însă o revoluţie. De aceea devizele revoluţiilor sunt cuvinte înflăcărate, mistice, care consolează suflete şi le fac să se complacă în suferinţe sau în cruzimi”. Pornind de la această definiţie, Sanda Cordoş face o extensie la romanele lui Liviu Rebreanu şi care ar sta sub semnul „unor probleme de psihologie a maselor” şi a „mecanismelor iraţionale  ale declanşării violenţei colective, care sunt aleatorii şi incontrolabile”. Concluzia eseului este una care, trebuie să recunosc, îmi place: „Pentru că Liviu Rebreanu nu este partizanul vreunei ideologii politice, pe care într-un fel sau altul, s-o exprime în literatura sa, el înscrie (din nou, atipic pentru literatura secolului XX) revoluţia în tipare biblice, transformând violenţa colectivă într-o violenţă sacră”.

După cum se ştie, Stefan Zweig a scris o nuvelă a cărei titlu este „Amok”. Augustin Cupşa, în „Dilema veche” nr. 828 din 2020, explică titlul: „Termenul de „amok” provine din ,malaieză, „amuk” însemnând un episod de furie incontrolabilă şi a fost adus în lumea occidentală de coloniştii britanici, iar în literatură s-a impus datorită lui Rudyard Kipling. Fie că e vorba de oameni sau animale, mai exact elefanţi care o iau razna şi ajung să fie împuşcaţi, sunt două aspecte importante la acest sindrom – unul care ţine de morfologie – fuga, deambularea dezordonată, în viteză, rătăcirea furioasă a individului – şi celălalt care ţine de conţinut – delirant, însoţit de un efect de intensitate psihotică şi un comportament corespunzător, care culminează cu uciderea şi/sau sinuciderea. Pe scurt, un sindrom mortifer, având ca punct de plecare un sentiment profund de umilinţă sau de neputinţă a celui în cauză. Kraepelin, părintele psihiatriei „as we know it”, l-a introdus în psihopatologie alături de „latah”;

Sorin Lavric, în „România literară” nr. 1-2 din 2020, reia un citat din cartea lui Vianu Mureşan, „Bravo, campeon! (memorialul agoniei): „Nu există test moral mai drastic decât acesta: să nu-ţi fie scârbă de bolnavul scârnav, care are nevoie să-i schimbi pampersul şi să-l speli la fund”;

Dintr-o scrisoare trimisă de Dinu Pillat lui Al. Săndulescu, datată 10 aprilie 1967: „Premiul de critică al Uniunii pe anul trecut l-a luat Streinu cu „Versificaţia modernă”. Se pare că trebuia să-l ia Marino (totul era aranjat), dar în ultimul moment, în şedinţa de comunicare a premiilor, a intervenit Râpeanu, izbutind să schimbe hotărârea iniţială”. De unde se vede că de când lumea literară la noi, se tot fac aranjamente şi intervenţii;

Când am timp citesc ziare mai vechi, unele  care au în jurul sutei de ani. Azi am citit „Universul literar” nr. 29 din 18 iulie 1894. Acolo am aflat ce este scarpologia. Se revendică a fi o ştiinţă inventată de doctorul Garre din Bâle (Elveţia) şi se defineşte prin „arta de a afla caracterul unui om după modul în care i se rod şi i se rup ghetele”. Continuă doctorul Garre: „După ghete se cunoaşte lipsa de energie, nestatornicia, caracterul furios, apucăturile de hoţie şi alte defecte ale omului. Dacă călcâiul şi talpa sunt uzate simetric, aveţi în faţă un om aşezat şi energic, dacă e bărbat, şi o soţie credincioasă şi  echilibrată, dacă e femeie.  Dacă marginea de dinafară e uzată, cel ce poartă ghete e un încăpăţânat, un om iute şi cu iniţiativă, aşijderea şi la femeie. Dacă partea tălpii dinăuntru se roade, omul e slab de caracter, nehotărât, în schimb femeia e blândă şi modestă”;

Petru Clej, în „Dilema veche” nr. 832, ne explică ce este whataboutism-ul: „Tentativa de a muta discuţia de pe un plan nefavorabil pe unul favorabil şi este numit în limba engleză Whataboutism, care provine de la „What about?” – „Dar despre?”. Concret, whataboutism-ul este asociat mai ales cu propaganda sovietică din timpul Războiului Rece.. De fiecare dată când din Statele Unite erau exprimate critici la adresa represiunii şi încălcării flagrante a drepturilor omului în URSS, replica propagandei de la Kremlin era promptă: „Dar de discriminarea rasială din SUA de ce nu spuneţi nimic?

Vasile Spiridon, în „România literară” nr. 5 din 2020, face o sistematizare a tipologiei neaveniţilor în critică în concepţia lui Cornel Regman: 1. articlierul harnic („eseist la nevoie, chiar filosof literar”; „scrie orice, oricând şi cu maximă expeditivitate şi mai ales oricum”;”scrie corect gramatical şi logic în inexpresivitatea sa”); 2. umplătorul ocazional de spaţii tipografice (atacă subiecte de ultimă oră, de obicei câte un comentariu oportun la o carte „bine cotată”); 3. poetul sau prozatorul („cu nazuri de eseist sau chiar critic”); 4. criticul-trubadur („înzestrat cu o structură specială de a pişca struna la momentul oportun, de a întreţine artificial o faimă sau alta”); 5. hedonistul („încearcă să imprime o nouă falsă direcţie din interiorul unei „bisericuţe-cazemate”; „are bunul-plac de a se droga cu vorbe, bunul-plac de a înălţa osanale din pur senin, bunul-plac de a osândi sau a trece sub tăcere”); 6. criticul de casă („adoptă principiul laudei nediferenţiate şi ia pe toţi cei criticaţi în braţe”);