O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
„Contemporanul. Ideea europeană” nr. 3 din 2022 este generos cu spaţiul botoşănean, aducându-ni-se în faţă joncţiunea dintre doi titani: Eminescu şi Enescu.. Se cunoaşte faptul că în 1876 Eminescu a publicat poemul în trei părţi, „Strigoii”. Despre acest poem scrie, în revista amintită, Maria-Ana Tupan în eseul „Contexte eminesciene”. Pentru că acest poem al lui Eminescu este mai puţin cunoscut/citit, vom spicui din cele scrise de Alex Ştefănescu în „Eminescu poem cu poem”. Privind partea I, spune distinsul critic: „La Eminescu, în poezia Strigoii, ideea de strigoi este reconsiderată, pentru a deveni compatibilă cu o poveste de dragoste. Nu mai este vorba de întruparea post-mortem a unui om rău, ci de un fel de viaţă după viaţă de care are parte o femeie angelică, regina unor ţinuturi dunărene, Maria. (O viaţă după viaţă trăieşte şi personajul lui Mircea Eliade, Christina, din romanul Domnişoara Christina, roman vizibil influenţat de poemele eminesciene Strigoii şi Luceafărul.) Maria îi iese în întâmpinare lui Arald, conducătorul avarilor, ca să-l convingă să nu-i cotropească ţara şi (spre deosebire de Mircea cel Bătrăn din Scrisoare III care încearcă în zadar să-l oprească prin elocvenţa lui, pe Baiazid) îl şi convinge, făcându-l să se îndrăgostească de ea. Arald însuşi evocă acest coup de foudre (cu implicaţii geopolitice, am zice azi), în timp ce stă de veghe la catafalcul reginei”.
Privind celelalte două părţi ale poemului, reluăm din explicaţiile aceluiaşi critic: “În partea a II-a, îl vedem pe Arald chinuit de dorinţa nebunească de-a o aduce înapoi la viaţă pe iubita lui (ca Orfeu pe Euridice). El se adresează în acest scop unui preot păgân, care are puteri oculte. Preotul recurge la un compromis: printr-un act de magie neagră o trezeşte pe moartă la o viaţă de strigoaică şi, transformându-l şi pe Arald in strigoi, îi dă posibilitatea să se întâlnească noaptea cu iubita lui. În partea a III-a, şi ultima, ne este relatată într-un stil declamativ-romantic o asemenea întâlnire. Conform concepţiei populare, strigoii nu au voie să rămână pe pământ după ce răsare soarele. Dacă întârzie fie şi numai o secundă, mor definitiv, dispar în nefiinţă ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Absorbiţi fiecare de prezenţa celuilalt, Arald şi Maria uită de această regulă. Drept urmare, nimeni, nici măcar preotul păgân, cel iniţiat în secretele ultime ale morţii, nu mai poate să-i salveze. Îndrăgostiţii plătesc, cu ştergerea lor definitivă din cartea lumii, fericirea de a se fi întâlnit.”
Faţă de acest poem George Enescu va avea o motivaţie aparte pentru a-l transpune în muzică. De aici pleacă eseul Mariei-Ana Tupan: “Este puţin probabil ca interesul lui Enescu pentru poemul “Strigoii”, să fi fost motivat de celebritatea poetului, deoarece, în ciuda valorii sale, poemul ocupa un loc modest în percepţia criticii, acela de emulaţie a baladei “Lenore” de Burger sau de reverenţă romantic înspre imaginarul folcloric. Adevărul este că, în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, poemul “răsărea” cu un întreg alai de asociaţii din sfera literaturii, muzicii şi artelor plastic. Un cunoscător al literaturii române vechi şi al tradiţiei biblice, precum Dorin Octavian Picioruş (“Eminescu: întrte modernitate şi tradiţie. Importanţa tradiţiei literare şi spirituale româneşti pentru viziunea romantică eminesciană”), a identificat mulţimea de aluzii livreşti, nu numai în mottourile celor trei părţi, ci în întregul poem.”
Eseul Mariei-Ana Tupan face conexiuni cu Wagner („privind rezonanţa dintre istorie şi mit”), cu poetul Algernon Charles Swinburne („ispitirea eroului, prins între chemarea simţurilor şi exigenţele religiei”), cu pictorul Gustave Moreau („opţiunea pentru estetic în dauna sentimentului religios”) sau cu George Baronzi („prin superstiţiile folclorice”). Merită reţinute câteva puncte de vedre ale autoarei despre poemul în discuţie: 1. „e tors dintr-un caer mitosofic în care se pierd graniţele dintre arte. Tema este aceea a opţiunii între lumea păgână şi cea creştină”; 2. „ debutează cu un motto din slujba pentru înmormântare citând Moliftelnicul din 1834. E un peisaj sumbru al vieţii înăbuşite, dezavuate ca emblemă a vanităţii spectacolului lumesc. Ceremonia creştină abundă în imagini ale austerităţii, reducţiei coloristice şi a degradării vocii clericilor într-un gângăvit ininteligibil. E ca şi când nu s-ar stinge doar universul, ci şi manifestările sale percepute prin simţuri (sunete, culori)”; 3. „apare ca o verigă într-un lanţ al creaţiunii poetico-estetice a vremii sale, ce traversează nu doar graniţele dintre arte, ci şi dintre culturi”.
Revista publică şi un interviu al Soranei Mihăilescu luat dirijorului Gabriel Bebeşelea, „care face parte dintr-o generaţie de dirijori români aplaudaţi în fruntea celor mai mari orchestre ale lumii”. Gabriel Bebeşelea ţine să precizeze că e „preocupat şi interesat foarte mult de aducerea în faţa publicului a cât mai mult din creaţia lui George Enescu”. Din această perspectivă, la pupitrul Orchestrei Radio din Berlin, a dirijat în premieră în 2018 lucrarea „Strigoii” de George Enescu. Istoricul descoperirii acestei partituri enesciene este povestit astfel de Gabriel Bebeşelea: „Mi se datorează într-o extrem de mică măsură, aflându-mă doar în finalul lanţului trofic care a generat această premieră enesciană. În primul rând, meritul este al maestrului Cornel Ţăranu, binecunoscut compozitor şi recunoscut enescolog, care a reuşit să pună cap la cap schiţele complete ale oratoriului, pierdute în timpul Primului Război Mondial prin haosul creat de trimiterea celebrului tezaur la Moscova şi retragere Familiei Regale şi a guvernului la Iaşi. Aceste schiţe au fost recuperate în anii 70 de controversatul deja Romeo Drăghici, fondatorul şi primul director al Muzeului „George Enescu”. (…) După ce Cornel Ţăranu a realizat o versiune pentru voci şi pian, acesta i-a transferat lui Sabin Păutza sarcina orchestrării În schiţele complete, aflate la Cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, Enescu notează în particella orchestraţia pe care şi-o doreşte, lucru care a trasat linia de instrumentaţie”. Adaugă Gabrtiel Bebeşelea despre „Strigoii”: 1. „”susţin cu tărie că este ceea ce nouă ne lipsea din creaţia enesciană pentru a înţelege cum s-a realizat tranziţia între creaţia vocală de tinereţe şi „Oedip”. Acest oratoriu e momentul în care Enescu experimentează tehnici componistice pe care ulterior le dezvoltă şi finisează în „Oedip”. 2. „aş porni de la următoarea idee: există două lucrări în care George Enescu şi Mihai Eminescu s-au întâlnit: „Strigoii” şi „Simfonia a V-a”, în care Enescu utilizează „Mai am un singur dor”.
„Ziarul Lumina” nr. 84 (5051) din 4 mai 2022. Din pagina literară şi artistică a acestui ziar aflăm că în condiţii grafice şi editoriale foarte elegante, a apărut la Editura „Muşatina” a Centrul Cultural Spiritual Văratic volumul album „Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic – 170 de ani de la naşterea Românului Absolut Mihai Eminescu” care se vrea, şi reuşeşte, să fie o oglindă vie şi poetică a popasului marelui poet la Mănăstirea Văratic. Dorina Stoica, autoarea acestui articol-informaţie ţine să precizeze: „O astfel de publicaţie aduce un plus de imagine spiritualităţii ortodoxe moldave, fiind, aşa cum scria în prefaţă acad. Ioan Aurel Pop, „un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la naşterea sa. Despre Eminescu şi Veronica, despre Eminescu şi Creangă, despre Eminescu şi gura de rai moldavă nu poate să fie decât o sărbătoare a spiritului”. Autoarea articolului preia şi un citat al Emiliei Ţuţuianu, una din persoanele implicate în acest proiect: „În nopţile de vară, mai mult ca oricând, ne vin în minte versurile Luceafărului, ilustrând în modul cel mai profund posibil genialitatea eminesciană. Acum înţelegem poate tristeţea şi deznădejdea Veronicăi Micle, la mormântul căreia apele plâng amintindu-ne de-a pururi iubirea tragică a nefericiţilor îndrăgostiţi”.
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News