O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI…

Augustin Păunoiu, în „Ziarul Lumina” din 26 martie 2019, despre Eminescu: „În opera lui Mihai Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul principal doreşte cunoaşterea absolută a lucrurilor şi, în definitiv, să dobândească nemurirea. Pentru aceasta sufletului lui călătoreşte departe de pământ în spaţii greu accesibile, unde timpul se dilată, iar universul întreg capătă proporţii necunoscute muritorilor. Destinul de veşnic şi sărman căutător al lui Dionis se schimbă doar atunci când el găseşte împlinirea în iubire, în iubirea pentru o fată.  Genul literar în care se încadrează opera eminesciană evocată este nuvela fantastică”;

Un fragment din poezia „Periscop” de Vasile Igna (vezi „Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2019):  „Casa-i mai scundă ca gardul Grădinii / gardul mai jos decât zborul albinii / capre cu clopoţei de lut / şi motani la capăt de rut / invadează pajiştea şi livada / şi ascund în iarbă dovada. / Ziua se agaţă de orizont / cu un cârlig bont / şi ademeneşte după ea lumina / cu promisiuni şi şoapte / până când se crapă de noapte / şi încep să mijească obraze de iele / sulemenite ca de sărbătoare cu stele / pitice şi miroazne de spumă lactee / ca sânul de fecioară a Maicii lui Isus”;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 3 din 2019,  în eseul „Satul românesc în rama poeziei”, scrie şi despre „Sara pe deal” de Mihai Eminescu. Reţinem: „Reprezentarea satului are, ca să ne exprimăm astfel,  şi imagine şi sonor. Fiecare element din enumerare este bine ales şi expresiv. Norii străpunşi de ultimele raze de soare, streşinile care, proiectate pe cer, se învecinează cu luna, cumpăna de la fântână, mişcată greoi de vânt, negura lăsată peste sat, zvonul ultimelor pregătiri pentru noapte de la stână, sunetul clopotului de la biserică propagându-se în întreg spaţiul – din toate acestea se înfiinţează în mintea noastră satul. Cu instinctul său artistic sigur, Eminescu adaugă, dar şi opune, ansamblului prezenţa incandescentă a celui care iubeşte:

„Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para”;

Ioana Pârvulescu, în „România literară” nr. 12 din 2005,  descrie „muşcătura lebedei”, după vizita sa în Schwitzera: „Pentru cine nu ştie, precizez că muşcătura lor seamănă cu a unui copil căruia nu i-a dat încă dinţii, doar că e rece ca apa locului în care locuiesc”;

Maria Iordănescu, în „Dilema veche” nr. 799 din 2019, despre învăţatul pe de rost a versurilor în liceu: „Aşa, luată repede la întrebări, n-aş şti să spun la ce ne-a folosit: cu o singură excepţie notabilă, nici unul dintre liceenii de atunci n-am făcut carieră în lumea literară. Suntem, acum, la treizeci de ani distanţă, învăţători, profesori, psihologi, ingineri, judecători, jurnalişti. Fie mai puţin decât ne doream, fie mai mult decât speram. Dar din biografiile noastre, din amintirile noastre private fac parte Blaga, Arghezi, Eminescu, Ion Barbu, Bacovia. Ceea ce nu e, cred, puţin lucru. Recomand colegial asemenea „însoţiri” şi generaţiilor de după noi…”,

Zenobia Niculiţă, în „Dilema veche” nr. 799 din 2019, scrie despre un concept mai puţin abordat: onestitatea emoţională. Reţin:

– „e vorba despre o modalitate conştientă şi asumată de a vorbi nu despre ceea ce s-a întâmplat, ci despre ceea ce am simţit cu privire la ceea ce s-a întâmplat, despre resorturile afective care ne-au împins spre o reacţie sau alta”;

– „onestitatea emoţională aruncă lumină asupra a ceea ce ne-am dorit, ce am avut nevoie şi ne-a fost greu să recunoaştem, chiar şi faţă de noi înşine”;

– „lipsa de onestitate emoţională ne costă mai mult decât conştientizăm sau suntem dispuşi să recunoaştem: alienarea de cei dragi, epuizarea de a menţine aparenţa de nepăsare stoică,eforturile disperate de a remedia efectele unor jocuri sociale în care nu există câştigători etc.”;

– „alte costuri ale lipsei de onestitate emoţională sunt ca dobânzile ascunse ale unor credite bancare inteligente. Nici nu le conştientizăm când ne golesc portofelele sufleteşti”;

– „a fi onest emoţional este un exerciţiu de echilibru între două extreme: manipulările şi proiecţiile noastre de toate zilele”;

– „într-o lume care se laudă cu cele mai contorsionate raţionamente şi raţionalizări, onestitatea emoţională poate avea aparenţe de naivitate”;

– „onestitatea e o atitudine de deschidere în care ne situăm pe poziţia de a spune lucruri aşa cum le înţelegem şi le simţim în momentul prezent,  conştienţi fiind că ele rezonează cu trecutul nostru”;

– „onestitatea înseamnă să laşi liber traseul dintre gândurile tale, convingerile şi amintirile care se activează şi partenerul de conversaţie, fără să încerci să prelucrezi mesajul ca să te justifici”;

– „lipsa de onestitate emoţională are capitole vechi de confruntare cu ruşinea, vinovăţia, critica şi acuzele”;

– „onestitatea e, de altfel, un element cheie în relaţiile în care există intimitate, în relaţiile apropiate şi semnificative pentru noi, în care feedback-ul celuilalt ne clădeşte sau ne dărâmă”;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 1 din 2019,  despre lectură: „Lectura reprezintă tocmai o plăcere ritualizată, din categoria celor evitate în vremea noastră. Ca să citeşti o carte trebuie să cunoşti două sute de mii de cuvinte (nu doar o mie, câte sunt folosite în mod curent, în conversaţii). Să dai, meticulos, pagină după pagină, să urmăreşti cu privirea rând după rând şi să-ţi reprezinţi în minte situaţiile descrise cu ajutorul cuvintelor. Un asemenea efort de reprezentare nu faci când urmăreşti, pasiv, imaginile care se perindă pe ecranul televizorului”;

Iulian Boldea, în „Apostrof” nr. 5 din 2019, despre ultimul roman scris de Dan Lungu: „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018) e un roman cu tematică rurală, cu accente SF, despre un personaj insolit (reflector, sau alter-ego al naratorului) ce ajunge într-un sat românesc, dar e şi o satiră la adresa realităţilor postcomuniste, reprezentate prin grila grotescului şi a umorului nelipsit de accente parodice, precum în episodul calculatorului primit ca donaţie de la un american pensionar. Tuşele realiste şi irizările fantasticului se întretaie, pentru că una dintre intenţiile, mărturisite de scriitor într-un interviu, este relativizarea, redefinirea sau „destabilizarea” realităţii”; (…) „Roman al vieţii la ţară, cu ţărani, dar şi cu un personaj bizar, cu alură savantă, „Pâlpâiri” are nu puţine pasaje în care convenţia mimesisului se confruntă cu o poetică metanarativă, ce revelează disponibilitatea prozatorului la multiplele paliere ale prozei postmoderne, în care conceptul, detaliul realist, metamorfozele limbajului sunt codificate în grilă epică şi sociologică”;