O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

TERMENI, CONCEPTE, SINTAGME…

METAFORA CÂINELUI MISTERIOS:  Aparţine scriitorului Cornel Mihai Ungureanu şi poate fi întâlnită în subiectul povestirii „Câinele” din volumul său „Un fluture albastru”. Marius Chivu, în „România literară” nr. 50 din 2003, prezintă astfel metafora: „Un tânăr care visează să devină scriitor faimos este muşcat de un câine misterios şi, când, în cele din urmă, se aşează la masa de scris, câinele din el încearcă să-l atace de fiecare dată”. 

CIRCUITUL INTELIGENŢEI ÎN MATRICEA MIORITICĂ:  A fost descris de Ioana Pârvulescu în „România literară” nr. 50 din 2003 astfel: „În România zilelor noastre cred că inteligenţa poate deveni un handicap, căci trăim într-o lume în care unul e mai deştept decât altul. Ajunge să-ţi exprimi o opinie, ca să se găsească unul mai inteligent care să te contrazică şi să-ţi dea lecţii şi, la rândul lui, să fie pus la punct de altul, mai inteligent, căruia, eventual, tu să-i dai lecţii ş. a. m. d. Aşa că circuitul inteligenţei în matricea noastră mioritică e oarecum constant şi nu creează nimănui complexe.”

ARHEOLOGIE CULTURALĂ:  Sintagma aparţine lui Mircea Eliade pentru a denumi metoda de „a citi” în textele folclorice o realitate veche, ascunsă. Cătălin D. Constantin, într-un eseu din „România literară” nr. 25 din 2004 ne atenţionează că metoda a fost prefigurată de Eliade în două articole-manifest, puţin cunoscute şi puţin comentate: „Folclorul ca instrument de cunoaştere” şi „Speologie, istorie, folclor”. 

TEATRU DESCOMPUS:  Teatru inventat de Matei Vişniec, alcătuit din monologuri şi dialoguri. Dramaturgul îl descrie astfel: a) „monologurile şi dialogurile se doresc a fi nişte elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular”; b) „spectacolul îşi poate modifica imaginea de la o seară la alta în cazul în care regizorul (sau actorii) reorganizează modulele textuale la fiecare reprezentaţie”.

Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 46 din 2003, adaugă: „Teatrul descompus este un teatru care poate fi în numeroase feluri recompus. Modulele textuale, monologuri în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul că au valoare şi luate separat şi incluse într-o combinaţie. (…) Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă şi o dezvoltă logic cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie ştiinţifică până la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile”.

CÂRTIŢA LUI KAFKA:  Este vorba de „personajul” nuvelei „Vizuina” scrisă de autorul amintit. Redăm subiectul în formularea poetei Angela Marinescu: „O cârtiţă care îşi sapă în pământ un tunel, casa ei. Dar, la un moment dat, înăuntrul casei îşi construieşte altă casă, mai mică, în care să-şi depoziteze alimentele, şi tot aşa, îşi construieşte alte case în interiorul caselor. Când, în sfârşit, iese în afara casei, se simte atât de vulnerabilă, încât are impresia că nu mai are piele.”

OMUL DE AZI:  Este personajul care îl obsedează pe dramaturgul Matei Vişniec, fiind prezent în mai toate piesele sale. Criticul Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 46 din 2003, vede astfel „omul de azi”: „…incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi, în perspectivă, al cosmosului, să-şi găsească liniştea sufletească, măcar aşa cum şi-o găsea pe vremuri un ţăran, integrat armonios în colectivitatea lui sătească. În era telecomunicaţiilor, fiinţa omenească nu-şi mai doreşte decât să nu comunice cu semenii săi”.

RAŢIONAMENTUL LUI BURKE:  Aparţine lui Edmund Burke şi are următorul enunţ: „NU TOT CE AR PĂREA SĂ PERMITĂ ÎN MOD ABSTRACT O LEGE AR TREBUI CU NECESITATE APLICAT”. El a fost făcut cu referire la LEGEA STAMP ACT, votată în Parlamentul britanic în 1765, impusă tuturor coloniilor, ca toate veniturile acestora să poarte timbrul britanic. Completa Edmund Burke: „E adevărat că Parlamentul are dreptul general de a impune taxe, dar politica bună trebuie să ţină de starea de spirit a celor supuşi ei şi nu să fie în mod intransigent şi cu orice preţ legalistă. Ea are datoria să se adapteze circumstanţelor, altfel produce conflict şi ruină.” 

CEL MAI ANTIPATIC VERB:   L-am întâlnit evidenţiat de Miruna Runcan în „Observator Cultural” nr. 453 din 20-26 februarie 2014: „TREBUIE” este cel mai antipatic verb, verbul necesităţii iminente. Verbul care se opune, ontologic, hazardului exterior şi (măcar aparent) libertăţii interioare. Naşte în noi, de cele mai multe ori, un fel de reacţie instinctivă de refuz, la unii aproape alergică („uite, de-aia n-o să fac asta, fiindcă „TREBUIE”), cu atât mai mult cu cât, înaintând în vârstă, spectrul lui se răsfrânge asupra tuturor responsabilităţilor şi rutinelor cotidiene. În publicistică, mai ales în cea dedicată discursurilor artistice şi mai ales acum, în nesfârşita – dizolvanta extensie o presă tradiţională în mediile virtuale, „TREBUIE” e un verb amninţător şi privit, nu fără motive, cu destulă suspiciune.” 

PROPUNEREA PAUL VALERY:  A fost făcută în 1938 de poetul Paul Valery şi am întâlnit-o reluată în eseul „Floarea lui Coleridge” a lui Jorge Luis Borges: „Istoria literarturii n-ar trebui să fie istoria autorilor şi a accidentelor din destinul lor sau din destinul operelor lor, ci Istoria Spiritului ca producător şi consumator de literatură. Această istorie ar putea fi dusă la capăt fără menţionarea niciunui