O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Dilema„ nr. 47 din 30 ianuarie – 5 februarie 2025. Șerban Axinte face o retrospectivă a poeziei anului 2025, oprindu-se și la botoșăneanul Dan Sociu: „Poezia lui Dan Sociu e de multă vreme o reacție la imaginarul voit sofisticat al literaturii.  Pare o mitraliere a tot ceea ce percepția distorsionată sau selectivă transformă în realitate. Antiburghezul Sociu mizează pe cartea aceasta a ieșirii din aproape toate convențiile scrisului.  Tot ceea ce e mainstream e luat la mișto într-un fel sau altul. Vedete din lumea culturii ca Taylor Swift, Leonardo Di Caprio sau Tina Turner se încadrează în mod bizar în peisajul dezolant și periferic al Nordului. Toate acestea nu sunt fără miză, cu toate că Sociu ia în răspăr chiar și această tendință a cititorilor de a găsi substraturi deștepte unde s-ar zice că nu există. Sunt zone de emoție reală și de sensibilitate netrucată, ca în acel text despre o lucrătoare sexuală și pisica ei bolnavă de cancer căreia i se făcea chimioterapie. Totuși, Dan Sociu rămâne pentru mine un poet supralicitat din cauza acestei reduplicări până la epuizare a aceleiași formule minimal-biografice”;

Poștașul îmi aduce  „Luceafărul de dimineață” nr. 1 (ianuarie) 2025.  Horia Gârbea ne atenționează să acceptăm cu seriozitate realitatea; „Eminescu a existat!”  Rețin: 1. „Mihai Eminescu a fost un poet.  Desigur el a avut preocupări diverse și a fost o minte deschisă, dar nu i se pot bănui priorități în mecanica cuantică și astrofizică, până la a-l considera un precursor strălucit al lui Einstein”; 2. „Cel mai inspirit supra-nume ce s-a găsit lui Eminescu se pare a fi cel al lui G. Călinescu: „Poetul național”. Genul proxim limitează acțiunea sa culturală în hotarele principalei vocații: poezia. Diferența față de oricare alți predecesori și succesori este situația sa de unicitate, care nu constituie în sine un superlative  și nu exclude alte valori, ci doar îl certifică în calitatea de exponent”; 3. Afirmația cea mai paradoxală despre autorul Luceafărului este la fel de cunoscută precum incipitul marelui său poem și îi aparține lui Marin Sorescu. Ingeniosul poet oltean afirmă, din primul vers al unui text de-al său, că „Eminescu n-a existat”; 4. „În poemul inventivului Sorescu, Eminescu este doar un nume generic pentru toată românitatea, iar cultul pentru el devine un panteism”; 5. „Cel mai aprig dezvăluitor  al acestei laturi a lui Eminescu (e vorba de gazetărie, n.n.) a fost N. Iorga, un om care nu se pricepea la poezie, și care a pus în lumină cu obstinație gazetăria politică și social a poetului luând ca literă de lege pamfletele sale și văzând mai ales  prin ele un  autor care era  „expresia integral a sufletului românesc”; 6. „… e mai potrivit să ne amintim, despre Eminescu, versurile „celuilalt”, al lui Nichita Stănescu: „Atâta să nu uitați: / că el a  fost un om viu, / viu, / pipăibil cu mâna”; 

„Luceafărul de dimineață” nr. 1 (ianuarie) 2025. Răzvan Voncu publică eseul „Talentul: o prejudecată?”  Sistematizăm: 1. „Talentul a fost considerat un factor obligatoriu al „ecuației” care produce opera de valoare”; 2. „În interbelic, nu numai avangardiștii s-au îndoit de rolul și rostul talentului. Mulți scriitori din generația lui Eliade, de asemenea, s-au îndoit de verdictele criticii și, în general, au ocolit instituțiile cu funcție de legitimare curente, căutând să obțină o validitate social care să o suplinească pe aceea (ce-i drept, cam zgârcită) a profesioniștilor”; 3. „După război, staliniștii au adus propria lor contribuție la contestarea ideii de talent. Considerându-l o rămășiță burgheză, ca toată literatura constituită pe baza lui, au crezut că îl pot înlocui cu o metodă: desigur, cu metoda lor. Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, în care viitorii scriitori – nimeni cu excepția directorului Mihail Sadoveanu, nu se îndoia că elevii aveau să iasă cu toții scriitori- au fost selectați nu pe bază de talent, ci de dosar,  e o dovadă elocventă. Comuniștii au crezut că, înarmat cu un „manual” și o „metodă” bună, orice tractorist poate deveni scriitor”; 4. „În Occident, structuralismul – și el, produs în mare măsură al unor intelectuali marxiști filosofic și    comuniști politic – a eliminat de-a dreptul talentul”; 5. „… postmoderniștii au continuat – din perspectiva lor, firește  –  atacul împotriva ideii că pentru a scrie literatură este necesar un talent aparte, distinct de simpla inteligență ori de capacitatea de a elabora un text coerent și expresiv”; 6. „Foarte dornici să submineze canonul în vigoare spre a-l înlocui cu propria lor ierarhie, optzeciștii au avansat  idei și tehnici scripturale care contestau ideea că ar exista, în rețeta literaturii, un ingredient  obligatoriu numit „talent””;