O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 4 din ianuarie 2025.   Gellu Dorian  prezintă evenimentul acordării Premiului Naţional  de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2024, poetei GRETE TARTLER. Reţin din discursul lui Varujan Vosganian, preşedintele Uniunii Scriitorilor: „Eminescu nu s-a potrivit  cu timpul său. El a avut o nepotrivire cu acel timp, s-a revoltat împotriva timpului său, dar s-a revoltat în singurul mod în care un poet putea să o facă, adică ridicându-se deasupra timpului. Vă previn că orice tentativă de a lupta cu timpul se termină prin victoria acestuia. Ceea ce vorbesc acum despre Eminescu ar trebui să fie subiect de meditaţie.”  Grete Tartler, laureata pe anul 2024: „Mulţumesc juriului  care a considerat că merit să mă alătur poeţilor talentaţi, chiar geniali, aş spune,  unii dintre ei, care constituie galeria de poeţi laureaţi ai acestui premiu botoşănean.  Mulţumesc oraşului Botoşani şi celor care m-au acceptat să fiu Cetăţean de Onoare, alături de ceilalţi poeţi.  Îi mulţumesc soţului meu Stelian,, de acolo, din cer, care a avut încredere în mine şi m-a îndemnat să scriu în limba română, pentru că aş fi putut să scriu doar în germană.  Cred că alegerea mea ca laureat în acest an aduce şi un omagiu lui Mihai Eminescu din alt punct de vedere, al bunei sale relaţii cu literatura germană, cu limba germană”;

„România literară” nr. 4 din ianuarie 2025.    Alexandru Călinescu, în „Despre destinul presei tipărite”, despre  plăcerea lecturii: „Dar nimic nu poate înlocui plăcerea lecturii pe hârtie, foşnetul paginilor, voluptatea contactului tactil! Profeţii care au anunţat dispariţia cărţii s-au înşelat: cartea ca obiect de neînlocuit, e maniabilă, o poţi lua cu tine, o poţi citi aproape oriunde. Ea permite reveria, lectura pe sărite, revenirea la o pagină care te-a impresionat, îţi conferă o libertate totală”;

„România literară” nr. 4 din ianuarie 2024. Vasile Spiridon, la rubrica sa de  comentarii critice,  publică articolul de istorie literară despre Eminescu, având titlul „Canonizat şi canonit”.  Reţin finalul articolului: „Aşezarea piedestalului statuii lui Eminescu în vitrina muzeului imaginar al culturii şi al literaturii noastre fără să aibă vreun colţ sfărâmat nu ar mai atrage nimănui atenţia, asemenea cubului lui Nichita Stănescu, din „Lecţia despre cub”. „Antitezele sunt viaţa”, reflecta poetul, şi e necesar ca posteritatea eminesciană să accepte sentenţele/sentinţele potrivit cărora „ce e val ca valul trece” şi să rămână „la toate rece”. Constantin Noica acuza critica literară de „alexandrinism” şi cerea să nu-l judece pe genialul poet, ci să-l „cuprindă”. Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui şi numele îi va fi salvat metonimic de operă, dar oare îl vom putea cuprinde vreodată? Eminescu rămâne în continuare „periculos” pentru toată lumea: EL N-A FOST CÂND ERA, EL E CÂND NU E”;

„România literară” nr. 4 din ianuarie 2025.  Versuri din poemele publicate: IOAN T. MORAR – „lemnul care nu arde / ştie / că flacăra / care se stinge / singură / este / nevoia de întuneric”; TRAIAN DOBRINESCU – „Ce-i mai frumos ca un cireş în floare? / Îl trec fiori de sfântă sărbătoare din vârf şi până la / pământ. Imaculat ca un cucernic sfânt, venit dintr-un / imperiu de Văzduh, e clipa de visare a verdelui Pământ. / Femeie pură, castă şi mireasă, te văd în el, cireş / neprihănit, nutrind păcate şi dezmăţ, visând la nunta de argint… // „Ce-i mai frumos ca un cireş în floare?/ Cireşul copt, zurliu, destrăbălat ca sângele iubirii care / doare. Prinţ generos, frumos şi preabogat, picat într-al / dezmăţului păcat, vâsleşti ca un demult corăbier, purtându-ţi flacăra spre cer”; ADRIAN LESENCIUC – „poetul e tangent la poezie / ca pisica la picioarele stăpânei / şi tot aşa cu coada îmbăţoşată / îşi marchează teritoriul liric / poetul îşi toarce poezia / în braţele cronicarului / iar sforăitul lui se transformă în zumzet de tractor / primăvara poeziei lui / e plină de iazul de putreziciuni / de sub zăpada topită a generaţiilor”;

„România literară” nr. 4 din ianuarie 2025. Sonia Elvireanu publică eseul „Reflecţiile lui Francois Cheng despre suflet”. Sistematizăm: 1. „În taoism sufletul uman e animat de „suflul primordial”, fiind alcătuit din materii diferite: o parte superioară, celestă, şi una inferioară, terestră, echilibrul lor asigurând o viaţă armonioasă doar dacă e una cu sufletul divin. Moartea determină reîntoarcerea fiecărei părţi în materia originară”; 2. În hindusism, sufletul nemuritor migrează dintr-un corp în altul, se reîncarnează mereu după legea  karmei pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a se elibera. Prin moarte, omul nu-şi dă sufletul ci îşi leapădă trupul”;  3, „Platon distinge între sufletul nemuritor şi corpul efemer („Banchetul”), considerând sufletul captiv al trupului efemer, un „mormânt” al său”; 4. „Aristotel vorbeşte despre trei feluri de suflete: nutritive (vegetale, animale), senzitive (animale), gânditoare (oameni); 5. „În iudaism, sufletul e pur, insuflat de Dumnezeu, iar omul  trebuie să-l restituie în final neatins de rău”; 6. „În creştinism, omul e creat după chipul lui Dumnezeu şi există ca trinitate trup – suflet – spirit. Sufletul e parte divină din om şi poate  accede în paradis”;