O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

TERMENI, CONCEPTE, SINTAGME… 

LEGEA LUI MOORE.  Aparţine lui Gordon Moore, cofondator al Intel, şi am întâlnit-o în „Dilema veche” nr. 649 din 2016, într-un articol semnat de Iulian Comănescu. Legea a fost enunţată în 1965  şi are următorul conţinut: „puterea de calcul se dublează la fiecare doi ani şi ar putea deveni inoperantă prin 2021”.  La început, Gordon Moore a spus că,  începând cu 1965, „ numărul de componente din circuitele integrate – tranzistori şi alte componente pe o singură plăcuţă – se va dubla la fiecare an”. Iulian Comănescu adaugă că „ulterior şi-a revizuit predicţia referindu-se la intervale de doi ani, iar de atunci lucrurile au funcţionat cam în ritmul dictat de Moore”; 

ELIMINAREA  TEMPORALITĂŢII. Fenomen sesizat de antropologul Francois Laplantine pe care l-am întâlnit descris de Daniela Micu în revista „Ramuri” nr. 7 din 2016, în eseul „Fotografia ca instrument de creare a unui sistem propriu de traducere a realităţii” : „Percepţia etnografică nu ţine, aşadar, de a vedea, ci de a privi, ceea ce implică viziune şi cunoaştere. Iar această capacitate poate fi mediatizată, diferenţiată, reevaluată sau instrumentată cu ajutorul aparatului foto, de exemplu, sau / şi transpusă în scris. În acest moment, antropologul nu are rolul de a  descrie ceea ce vede în faţa ochilor, asta o poate face orice receptor, ci să privească dincolo de imagine. În momentul în care acesta găseşte o semnificaţie dincolo de imagine, se percepe fenomenul pe care  Laplantine îl numeşte de „eliminare a temporalităţii”. Să vezi dincolo de ceva atât de concret, cum este imortalizarea unei imagini în fotografie, ceea ce implică şi îngheţarea unui anumit moment din timp, implică a avea dezvoltată o calitate tot mai apreciată, dar şi dezbătută, în antropologia actuală – sensibilitatea simţurilor, în cazul nostru, o sensibilitate a vederii”. 

GRUPUL  ARTISTIC  „PROLOG”. Grup constituit în anul 1985 de pictorul Paul Gherasim. În „Dilema veche” nr. 651 din 2016, un membru al grupului, Constantin Flondor, scrie în articolul „Domnul Paul”: „Episodul „Prolog” a depăşit numărul de treizeci de ani. În mai 1985, Paul vine cu gândul de a aduna un grup de pictori în livada înflorită de meri de la Conacul Enescu de la Tescani: „Am zis – mergem într-o livadă, primăvara, să vedem cum înfloresc merii. Şi ne-am trezit în livadă dimineaţa. Ne-am trezit cu albinele. Era prima  grădină, ca la facerea lumii. Mărul e simbol al Raiului. Am fost martori la ce vedem, fără a şti ce va ieşi din asta.” Cum de a fost posibilă longevitatea unei asemenea grupări? Înţelepciunea lui Paul a fost determinantă. Blândeţe şi intransigenţă, suflu mereu viu, prevedere. „Prologul” nu avea şi nu are program.

În acelaşi număr al revistei „Dilema veche”, Petre Guran, în eseul „Pelerini la poarta raiului: regina Ana şi Paul Gherasim”, spune despre grupul „Prolog” şi mentorul lui: „Strategia pe care a ales-o pentru a-şi îndeplini misiunea oarecum secretă a produs cea mai interesantă şi profundă mişcare artistică din a doua jumătate a secolului XX, grupul artistic „Prolog”, pornit în căutarea, întâi la nivelul picturii de şevalet, apoi şi prin alte tehnici, a acelei expresii estetice care să exprime, cu instrumentele conceptuale ale modernismului, universul intelectual al civilizaţiei tradiţionale româneşti”. 

PROIECTUL DONQUIJOTESC  ALEXANDRU ODOBESCU. L-am întâlnit enunţat de Liviu Papadima în articolul „Un decalog sau mai multe?” din „Dilema veche” nr. 640 din 2016: „Alexandru  Odobescu, unul dintre intelectualii de marcă din perioada de care mă ocup prioritar ca profesor universitar, a lansat încă din tinereţe, în articolul „Viitorul artelor în România”, un proiect donquijotesc. El era convins că cea mai bună soluţie de a da consistenţă creaţiei culturale autohtone, abia intrată în arena modernităţii, ar fi fost racordarea acesteia la valorile culturii  antice. Îndemnul odobescian a rămas, practic, fără ecou. Lumea românească era mult prea grăbită să se descotorosească de handicapurile tardivităţii, pentru a ţine seama de asemenea „fantezii”. 

COMPLEXUL  CHIŢCANULUI.  L-am întâlnit descris în eseul „Stefan Augustin Doinaş la Editura Academiei”, scris de Maria-Ana Tupan şi publicat în „Contemporanul – ideea europeană”  nr. 12 (777) din 2016: „ Povestea unor şoareci chiţcani din savana africană, nu văzută, ci auzită, deoarece nu am tăria de tristă reputaţie de a urmări Animal Planet, îmi pare vrednică de o grăitoare parabolă a stării de lucruri din istoria recentă a României. Aceste mărunte creaturi îşi creează un spaţiu menit supravieţuirii, cu pârtii croite prin iarbă, al cărui desen e un labirint doar de el ştiut. Îndeajuns de extins pentru a-şi găsi hrana, acesta e şi suficient de încurcat pentru a deruta prădătorii. Până într-o zi când ierburile au fost cuprinse de flăcările unui incendiu spontan. Capcani în labirint, chiţcanii se învârteau la nesfârşit în el, înăbuşiţi de fum şi carbonizaţi, dar nu înainte de a vedea arcuindu-se deasupra lor trupurile mlădioase ale zebrelor, antilopelor, gazelelor şi altor vietăţi ale savanei care au reuşit să fugă de dezastru alegându-şi liber calea.

            O scrisoare a unui scriitor reîntors în România după mulţi ani petrecuţi în străinătate, în care se plânge de faptul că e marginalizat de grupul din jurul revistei locale, îmi demonstrează că în viaţa noastră literară încă mai există  complexul chiţcanului  din vremea labirintului comunist. Puterea îşi asigura atunci controlul asupra tuturor cărărilor vieţii publice: dacă porneai pe traseul plan editorial, la capăt ameninţa cu sabia lui Damocles epurarea de la Ministerul Culturii. Dacă ajungeai în bun de tipar, şi acesta era avizat de oamenii Ministrului Dulea. Dacă totuşi reuşeai, deşi neagreat de putere, să publici cartea, existau două posibilităţi: să fie topită sau să fie interzis autorul. Persoana dispărea din punct de vedere civil, iar numele său era şters din cartea vieţii publice. Stăpână peste labirint, puterea s-a văzut confruntată într-o zi cu un incendiu: nu, nu a fost vorba de o revoluţie politică în deplinătatea cuvântului, ci de globalizare. Micul labirint controlat a devenit parte a unor structuri politico-administrative transfrontaliere a căror lege are prioritate, ca şi a lumii academice internaţionale şi a sferei discursului concentrică planetei. Ce importanţă mai are o politică locală de tabuuri mafiote când un autor poate publica pe câteva continente într-un singur an? El rămâne însă fără îndoială cu gustul amar al circumstanţei de a fi salvat de străini sau, precum confratele meu într-ale scrisului, de a se regăsi printre străini când credea că s-a întors acasă” 

POST – ADEVĂRUL.   Teodor Tiţă, în eseul „Surf prin post-adevăr” ( vezi „Dilema veche” nr. 671 din decembrie2016), explică acest concept: „Post-adevărul e victoria emoţiei asupra faptelor. E triumful ostentativ al eului subiectiv asupra obiectivităţii. E lene intelectuală, e nerăbdare, intoleranţă, oboseală ontologică şi dorinţă de răzbunare. E simptomul universal al inabilităţii de a atribui tehnologiei conştiinţă sau de a recunoaşte că aşa ceva nu este posibil. Pentru că post-adevărul, în sensul care i-a fost descoperit şi atribuit în 2016, nu este posibil fără tehnologie. (…) În post-adevăr, oricine îşi poate crea o realitate suportabilă. Reţeta are termen de garanţie şi, ca orice produs bine gândit, o să ai nevoie de o altă reţetă pentru o altă realitate peste câteva zile sau luni”;