O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară” nr. 12 din 2019, publică un interviu cu scriitoarea  Clara Uson, autoarea romanului „Fiica Estului”. Reţinem: 1. „În ce mă priveşte, nu cred că am dat vreodată textul perfect; prin urmare, cu fiecare text nou, cu fiecare carte nouă încerc să scriu şi mai bine”; 2. „…am intenţionat să fiu mai mult decât epică în ceea ce am scris. Ştiu că o asemenea ţintă este foarte ambiţioasă. Dar am considerat că trebuie să încerc să fac ceva mai mult decât să povestesc; 3. „Un scriitor poate să pună, într-un discurs coerent, suficient de multe detalii despre contradicţiile naturii umane”; 4. „Scriitorii nu scriu despre ceva totalmente rău sau totalmente bun. Scriitorii nu sunt sau nu trebuie să fie în primul rând profesori de etică. Alb şi negru. Nu”; 5. „A fi scriitor este despre ceea ce e la mijloc, despre spaţiile acestea intermediare dintre alb şi negru, atât de generoase. Viaţa e gri şi despre această viaţă, despre acest gri scriu astăzi scriitorii”; 6. „Cehov, un scriitor de care mă simt, şi afectiv, foarte apropiată, a fost acuzat de către unii dintre contemporanii săi că textele sale „nu au morală”, că nu sunt morale. Cred că nici nu e nevoie. Nu trebuie să judeci, să dai sentinţe; trebuie doar să spui, să povesteşti”; 7. „O lecţie importantă pe care o învăţăm din istorie este aceea că nu învăţăm mai nimic din istorie”; 8. „Istoria poate fi manipulată pentru a inocula ură şi teamă”; 9. „Scriitorii, poeţi sau prozatori, pot face oamenii să înţeleagă mai bine ceea ce trăiesc şi îi pot apropia unii de alţii”;

Adrian Mureşan, în „Dilema veche” nr. 783 din 2019,  reia un sfat al lui Nicolae Steinhardt către ucenicul său Radu Săplăcan: „Fiţi deci tare pe avantajoasa poziţie adoptată. Nu vă lăsaţi amăgit şi tulburat de enunţări tăioase. Obrăznicia nu-i recomandabilă în viaţa de toate zilele.  Acolo-s bune respectul, cuviinţa, amabilitatea. În domeniul ideilor nu-i aşa: aici rostirile şi sloganele găunoase va să fie – cu hotărâre şi necruţare – înfruntate, ba, de este trebuinţă, demascate, despicate, spintecate, ca balaurii; pulverizate…” ( vezi Nicolae Steinhardt, „Escale în timp şi spaţiu, Polirom, 2010); 

Ca un mare consumator de lactate, dar şi fiindcă ne aflăm în anul omagierii satului românesc, nu puteam să nu apreciez articolul lui Lorin Niculae, intitulat „Vacile”. Scris în urma unei discuţii cu Jozsef Banyasz, ţăran cu studii superioare de teologie din Suseni şi hotărât să crească vaci, merită să reţinem: 1. „Ţăranul avea satisfacţia recoltei doar după ce muncise din greu pentru ea. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un ţăran leneş, care foloseşte tot felul de scurtături: am aspirator ca să urc fânul, am termometre,  malaxoare electrice, calorifere şi Internet. Cu toate acestea, să creşti vaci nu este foarte uşor: trebuie să te scoli din pat în fiecare dimineaţă la 5, să le duci apă, indiferent dacă este vacanţă sau duminică, trebuie să te trezeşti noaptea, dacă latră câinele, să nu vină lupul sau ursul, trebuie să aduni bălegarul, ca să le asiguri un mediu curat…”; 2. „Sunt foarte inteligente vacile, dar încă nu le-am putut învăţa la litieră…Iarba pe care o mănâncă trebuie să fie bună, pentru a fi fericite…”; 3. „O vacă dintr-o fermă îşi merită furajarea continuă pentru că dă suficient lapte, la fel ca omul care, muncind eficient, îşi merită salariul. Însă a da lapte într-o fermă de ciment, fără a simţi iarba sau soarele, comunicând doar cu o mulgătoare electrică, este ca şi când ai lucra nemişcat într-un birou, ai interacţiona doar cu un ecran…”; 4. „La vacă şi la om, deopotrivă, calitatea vieţii înseamnă să trăieşti în armonie cu natura, controlând-o fără a o înjosi, înseamnă să te poţi baza pe cei din jurul tău, să ai prieteni, afecţiune, să iubeşti şi să fii iubit, să fii apreciat şi să ai stimă de sine”; 

„Contemporanul – ideea europeană” nr. 2 din 2019 şi-a pus toate paginile la dispoziţia unei idei: omagierea directorului său, Nicolae Breban, la împlinirea vârstei de 85 de ani.  Reţinem din interviul pe care îl acordă Mihaelei Helmis: 1. „Toată tinereţea mea împreună cu prietenul meu cel mai apropiat, singurul meu egal în literatura română de astăzi, Nichita Stănescu, noi doi ne-am petrecut serile şi nopţile nu numai în discuţii, ci şi în lupte ca să convingem”; 2. „Eu sunt un constructor, romanul e o construcţie, una din cele mai teribile în afară de sistemele filosofice, o construcţie în care literatura română e foarte, foarte slabă”; 3. „După părerea mea Balzac a propus o lume, iar Stendhal a fost primul mare psiholog al romanului mondial”; 4. „…mi-am găsit propriile mele teme. De fapt, era o singură temă, pe care eu o numesc temă obsesivă, pentru care am fost şi atacat sub comunism enorm, tema relaţia între stăpân şi sclav, între stăpân şi serv. După 20 de ani am descoperit această temă în „Fenomenologia spiritului” de Hegel. Apoi am descoperit-o la Dostoievski şi la câţiva, foarte puţini. În câteva piese de Shakespeare, de pildă. Deci, asta a fost tema mea ax, cum îi zic eu, axul întregii mele opere până astăzi”; 5. „Am încercat să înţeleg cel mai mare fenomen cultural al Europei, Renaşterea, pe care, din păcate, cultura română şi românii n-au trăit-o; cultura română nu-i îmbibată, nu-i fundată de Renaştere, de aceea unii vorbesc de lipsa de organicitate a culturii noastre şi de tentaţia spre imitaţie”

Tudor Nedelcea, în „Lumina literară şi artistică” nr. 5(26) din 2016, despre Marin Sorescu: „…a fost directorul Editurii „Scrisul Românesc” (1990-1996), eu fiindu-i subaltern. Avea, într-adevăr, geniu. Era introvertit, timid. Sub modestia sa de origine ţărănească, era un OM, drept, cu drag de Dumnezeu (a reparat, cu ajutorul lui IPS Nestor, biserica din satul său natal, Bulzeşti), om ce-şi iubea sincer confratele, chiar şi pe cei care i-au făcut mult rău (şi nu sunt puţini), trei scriitori reclamându-l Academiei Suedeze spre a-l deposeda de Premiul Nobel, pe care-l merita pe deplin. A fost poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, traducător, pictor. Îşi iubea cu sinceritate ţara, valorile cultural naţionale, pe creatorii acestora. Ca ministru al culturii, auzind că la Târgu Jiu vântul şi viscolul au doborât un copac pe un scaun din Ansamblul „Brâncuşi”, a plecat imediat în Gorj, pe o vreme total nefavorabilă, spre a lua măsurile de rigoare. Avea mult umor, preţuia ţăranul, de la care a cules atâtea întâmplări pentru ciclul „La Lilieci”. Merita mai multă consideraţie din partea confraţilor (a fost nevoit să-şi dea demisia din Uniunea Scriitorilor);