O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI 

Teodor Baconschi, în „Dilema veche” nr. 775-776 din 2018,  despre dialog în România de azi: „Unde mai are loc un adevărat dialog în România „Centenarului”? Cei chemaţi de Constituţie să îl organizeze dorm sau contribuie cu toate puterile la adâncirea faliilor colective tot mai vertiginoase. Orice tabără ai izola din acest ansamblu heteroclit, nu vei găsi în agenda ei decât radicalism surd şi orb. Etichetări sumare, la grămadă. Stigmatizări în grup. Respingerea oricărui „compromis” (de parcă democraţia ar putea funcţiona, chiar şi o lună, fără negocieri continue). Înstrăinat în propria ţară, însingurat într-un cerc restrâns de prieteni, observ tristul spectacol al acestor inflamări exclusive ca şi cum ai privi, de pe mal, incendiul de la bordul unei navis stultifera. Fiecare are dreptate împotriva tuturor. Admiraţia e răstălmăcită ca pupincurim. Nu apucăm să recunoaştem vreun model, pentru că-i cerem perfecţiunea clar interzisă muritorilor. Înţelepciunea poporană susţine că, dacă vrea să „piardă” pe cineva, Dumnezeu îi ia aceluia „minţile”. S-ar spune că ne-am instalat, durabil, într-o asemenea situaţie. Un ospiciu labirintic”;

Cum îl vede Barbu Cioculescu, în „România literară” nr. 3 din 2010, pe profesorul său, romancierul Alexandru George: 1. „cunoaşte ceea ce omul de pe stradă ignoră sau a uitat”; 2. „îşi distribuie cunoştinţele pe lecţii, pe programe”; 3. „împărtăşeşte învăţăceilor noţiuni de natură să-i deschidă acestuia mintea şi, fireşte, să-l informeze”; 4. „simte plăcerea să-l farmece pe discipol”; 5. „îşi uluieşte învăţăcelul prin neaşteptate jerbe informaţionale, mai adesea de natură să modifice opinia curentă în chestiune, vicioasă în puncte ascunse”; 6. „dă la iveală informaţii cu generozitate, dar şi ca un magician”; 7. „el este, întâi de toate, un maestru al comunicării”; 8. „produce soluţia cu dezinvoltura unor vechi exerciţii”; 9. „se află în posesia tonului adecvat”;  10. „vorbirea, intervorbirea şi dialogul, stau la  bază”; 

Petrişor Gabriel Peiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 12 din 2018, scrie studiul „O catedrală cât 100 de ani de istorie”. Reţinem: „Deşi regimul Ceauşescu a dărâmat 20 de biserici şi mănăstiri şi a mutat 11 „ascunzându-le” după blocuri, demolarea lăcaşelor de cult a început cu 100 de ani înainte de Ceauşescu: pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost dărâmate trei mănăstiri în secolul al XIX-lea: una era Biserica Măgureanu, în faţa Liceului „Sf. Sava”; a doua era Sf. Ion (unde se află acum palatul CEC);  a treia, Biserica Sărindar, pe locul actualului Cerc Militar. Plus mănăstirea Stelea, construită în anul 1580 şi dărâmată în 1850.  Caimatei (a lăutarilor), construită între anii 1730 şi 1732 şi demolată în 1891 pentru realizarea Bulevardului Carol, mănăstirea Domniţa Bălaşa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construită în 1744 cu trei nave,  arsă în 1838, reparată în 1842 şi demolată în 1871. Ateneul Român a fost înălţat pe locul unde a fost demolată o biserică, iar Palatul Băncii Naţionale, de asemenea. Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici şi mănăstiri, iar oraşul de blocuri şi palate s-a făcut prin amputarea oraşului spiritual”;

Citate reţinute din „Tribuna învăţământului” din 2018: Andreea Russo: „Am ajuns într-o lume paradoxală, o lume în care, în pofida faptului că putem auzi, vedea şi vorbi, suntem surzi, orbi şi muţi”; Anatole France: „Toate schimbările, chiar şi cele mai dorite, au melancolia lor. Căci ceea ce lăsăm în urma noastră este o parte din noi. Noi trebuie să fim în stare să spunem unui capitol din viaţă adio, înainte de a începe un altul”; Bertrand Russel: „Învingerea fricii este începutul înţelepciunii”; Theodore Roosevelt: „Faceţi ceea ce puteţi, cu ceea ce aveţi, acolo unde sunteţi!”; Vasile Alecsandri: „Arhiva unui stat este o avere publică ce merită cea mai aproape îngrijire a Cârmuirii. Ea este colecţia tuturor actelor publice, administrative, cât şi judecătoreşti şi politice, care slujesc de temei legiuirilor şi istoriei ţării”; John Steinbeck: „Timpul este singurul critic fără ambiţie”; Mihai Eminescu: „Când privesc zilele de aur a scripturilor române / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”; Honore de Balzac: „Oamenilor nu le pasă de câte ştii, până nu află cât de mult îţi pasă de ei. Arată-ţi mai întâi grija faţă de om, apoi le poţi cere să facă orice”;

Angelo Mitchievici, în „România literară” nr. 1 din 2019, face un comentariu critic la o carte de poezii scrisă de Jean-Lorin Sterian. Reţinem câteva  puncte de vedere despre „poezia de notaţie” (poezia care a urmat optzecismului): 1. „un reportaj vag liricizat al banalului cotidian, un decupaj observaţional, randomizat, biografist, accentuând detalii”; 2. „acest tip de poezie identifică expresivitatea banalului, o prospeţime a spontaneităţii, sau ceea ce Laurent Jenny numea „un moment poetic”, pe care poemul îl consemnează, dar care poate rămâne foarte bine şi în afara lui”;

George Călinescu despre Eminescu: „Însuşirea lui Eminescu este de a fi un mare erotic, de a ridica modul obişnuit de turbare sexuală la o putere aproape neatinsă de vreun alt poet. Lucrul acesta va zgudui întotdeauna şi va fi în bună parte cauza farmecului eminescian. […] însă la Eminescu uimeşte adânca gravitate erotică, religia sexuală. Aşa iubeşte poporul, o singură dată în vremea înfloririi vieţii bărbăteşti”;

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară” nr. 1 din 2019, publică un interviu cu scriitorul islandez John Kalman Stefansson. Reţinem: 1. „Literatura,  pentru mine, este întotdeauna despre oameni şi, deşi timpurile se schimbă, problemele de adâncime ale oamenilor rămân aceleaşi”; 2. „Dacă literatura ar muri, atunci şi umanitatea ar muri”;  3. „Un bun scriitor este un bun hoţ – furi vieţi! Precizez că acesta este o formă pozitivă de furt”; 4. „Să spui o poveste, să o faci să fie limpede, să o faci atrăgătoare, este o luptă, o luptă cu cuvintele. Sau, la fel, a te lupta – pentru a găsi o semnificaţie, un sens vieţii”; 5. „Atunci când nu scriu e ca şi cum nu aş trăi”; 6. „Când pun stiloul jos, redevin ignorant şi prost”; 7. „Literatura este şi trebuie să fie arta neaşteptatului, arta imprevizibilului”; 8. „Cine îşi ia poezia ca aliată atunci când scrie proză are mari şanse să lărgească, să adâncească într-un mod semnificativ opera sa de ficţiune”;  9. „A spune poveşti e, deci, şi o formă de a înşela moartea şi este şi o formă de a masca dorinţa după eternitate”;

Narcis Zărnescu, în „Ziarul Lumina” din 15 ianuarie 2019, publică „Mihai Eminescu, în consemnările contemporanilor şi urmaşilor”. Reţinem: Nicolae Iorga: „întruparea literară a conştiinţei româneşti, una unică şi nedespărţită”; Elena Văcărescu: „un sfânt păstor român care nu mână oi, ci stele”; Tudor Arghezi: „sfântul preacurat al ghiersului românesc”; Tudor Vianu: „cel care a lucrat ci ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei”; Constantin Noica: „omul deplin al culturii române”; Petre Ţuţea: „românul absolut”; Lucian Boia: „Noi suntem naţia lui Eminescu”; Al. Hodoş: „o lumină de lumini”; A. T. Laurian: „revarsă valuri de lumină în cugetarea românească”; B. P. Haşdeu: „un trimis al lui Dumnezeu, un Mântuitor”; Alexandru Vlahuţă: „zeu tânăr”; I. L. Caragiale: „sfântul cel tânăr”; C. Rădulescu-Motru: „pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vremii”; C. Rădulescu-Motru: „nemuritor în înţelesul permis al cuvântului”;

De la Buzău, Girel Barbu îmi trimite  volumul său ”Vânzătorul de lumină” (poezii creştine, Ed. Omega, Buzău, 2018):. Redau aici poezia „Un gând pentru mama”: „Mama aducea fântâna acasă pe cobiliţă / S-o deşerte surâzând în cofiţă / Primăvara culegea, atât, o viorea / Şi pădurea toată se lua după ea. / Seara pe prispă luna în poale-i şedea / Şi cerul prin curtea noastră se cuibărea. / Pe mine mă năvădea într-o iarnă târzie / Şi mă lega la gură-n poezie.”;